"Ai sa te smucesti inca o data, ai sa te simti trasa inapoi, apoi vei reveni altfel si altfel la mine, acelasi ritm al vietii atat de aproape de inima mea. Am aflat cum esti, pentru ca vorbim aceeasi limba. Nu-mi vei face rau chiar de-ai pregati un plan pentru asta, pentru ca ti-am dat parul la o parte... Doar taci langa mine..."
Am inceput astfel acest articol despre Camino, pentru ca, intr-un fel, are legatura cu realele mele cautari cu miraculosul. Si miraculosul asta, pentru unii inseamna intalniri cu extraterestri, pentru altii inseamna vindecari grabnice, iar pentru altii, exorcizari ale unor feelinguri in care nu se (mai) regasesc. Pentru mine, cred c-a insemnat un puzzle, ale carui elemente s-au imbinat perfect pana la sfarsitul calatoriei mele catre Santiago, gasindu-mi dintr-o data linistea atat de mult cautata. Stii, senzatia aceea de fericire cand cobori din podul bunicii cu descoperirile tale minunate cu tot, chiar daca altii nu vad in ele decat niste fleacuri fara sens.
Desigur, acum, cand citesc motto-ul de mai sus, zambesc dulce-amar, pentru ca de falsitatea cuvintelor nu aveam cum sa-mi dau seama atunci cand le-am primit, ci mult mai tarziu, cand s-au dovedit ilogice prin insasi incoerenta lor. Le-am luat la vremea respectiva ca atare. Cand esti indragostit, poti fi lesne prostit. Iti pierzi capul si chiar vrei sa se intample asta. De-aia e bine sa inveti cat mai repede sa iubesti cu capul pe umeri.
Suna frumos, nu? Din fericire, nu cred in declaratiile publice. Iar de paranoici e bine totusi sa te feresti... Mai precis, daca dai totusi cuiva parul la o parte de dupa urechi, asta nu inseamna ca ala nu-ti va face rau niciodata, ci doar ca-i intra o suvita in ochi. Cat despre planuri, alea nu ies niciodata decat daca suntem roboti, stim cu totii.
La cafeneaua "Bonfin"
Doi coreeni, la masa alaturata, infulecau de zor un mic dejun copios, invartind furculitele in ouale ochiuri si pigulind cu dibacie cartofii prajiti. L-am recunoscut pe unul dintre ei, fiindca, o saptamana in urma, chiar inainte sa ni se desparta drumurile, Alin ii daruise mere crude, furate dintr-un copac, lucru care pe mine ma distrase, iar pe Mayra o cam scosese din sarite.
Dar cu adevarat mi-a atras atentia un barbat tanar, inalt, imbracat cu o jacheta portocalie cu dungi verticale, negre, pe maneci, si o palarie foarte haioasa pe cap. Tanarul semana mult cu un fost iubit, istorie de amor ratata de-acum sapte sau opt ani, in cinstea careia scrisesem si un poem, "When You'll Be Far Away, My Friend", pe vremea cand sufeream de un romantism incurabil intr-o engleza cel putin dubioasa. Nu-i aratasem poemul niciodata ex-lover-ului meu, in schimb aruncasem versurile acelea pe internet si-acolo zaceau bine mersi de ceva vreme, ca si uitasem de ele. Si, ei bine, jacheta aceea portocalie era aidoma cu una pe care o avusesem candva, dar o pierdusem cine mai stie pe unde.
Pe langa toate astea, am recunoscut un soi de singuratate amara si o tristete aproape iremediabila a omului foarte tanar si foarte tradat in asteptarile sale. Parea ca insasi catedrala Santa Maria, cu toate arcurile si boltele sale si cu minutioasele ei detalii gotice, se fransese pe umerii lui.
Am aflat multi kilometri mai tarziu ca, in dimineata aceea, un pic cam racoroasa, Nico, asa-l chema, sosise in Burgos din Australia, cu avionul, apoi cu trenul de 3 dimineata, si dormise cateva ore pe scaunele incomode din gara, hotarat sa-si inceapa calatoria spre capatul pamantului, punctul final al pelerinajului de pe Camino, unde se spune ca e kilometrul 0 al problemelor personale, Finisterre, locul unde vapoarele intra in port in cel mai vestic punct al Spaniei si al Europei Continentale deopotriva.
Sa ia o hotarare. Ori asa ori asa. Un joc al vietii de alba-neagra. Niciodata intre decizii. Nu poti cere asta unui tanar care inca mai viseaza. Simbolismul calatoriei pana la capatul pamantului pentru ca, apoi, ajungand acolo si arzandu-ti hainele care te-au purtat pe coclauri, sa o poti lua de la un alt capat, ca intr-un refresh continuu, regenerare, purificare, libertate recastigata.
In ziua aceea de 4 iulie, Nico s-a ridicat de la masa dupa ce si-a baut cafeaua si a plecat in legea pasilor lui. Am crezut ca n-o sa-l mai vad niciodata, asa ca mi-a fost de-ajuns doar sa constat prezenta lui sau, mai degraba, absenta, si am intrat din nou in somptuoasa catedrala din Burgos, imediat ce si-a deschis usile.