Barbatul de la capatul pamantului

Hanuri, kilometri, sate, orase, tigari, singuratati si complicitati

20 de km mai incolo, in Hornillos del Camino, il revedeam in acelasi han in care ma cazam si eu. L-am scanat iar cu privirea, el s-a uitat putin contrariat la mine si ne-am vazut fiecare de sictirul nostru.

Eu ramasesem de vreo patru zile singura pe drum, si tot mersul asta pe jos, ca un tur de forta impus de propria-mi vointa, mi se parea din ce in ce mai inutil. Nu aveam de gand sa renunt, dar nici nu vedeam in experienta asta ceva fabulos. Pietre, poduri, biserici, ceilalti pelerini care incercau sa se convinga unul pe celalalt ca acest drum e unul spiritual, ca la sfarsit vor gasi zenul, ca li se vor dezlega chakrele, ca-l vor zari pe Iisus, sau se vor intalni cu extraterestrii, sau ca se vor transforma din copiii indigo in salvatorii Terrei, undeva prin anul 2012, cand profetiile spun ca urmeaza o noua Atlantida sau nu stiu ce mare cutremur va inghiti omenirea si va scapa doar cine se va spiritualiza pe Camino Real.

Asa se vorbea printre pelerini, iar eu ridicam din umeri plictisita si nepasatoare. Nu trebuie sa ameninte cineva cu incheiatul socotelilor omenirii ca sa ti se cam prabuseasca lumile inventate de propria minte. E de-ajuns sa-ti dai singur seama ca sunt false, ca toate perceptiile ce se invart in jurul egoului tau. Un plan mai dibaci ca acesta nu exista.
 
Doua zile mai tarziu si 42 de km mai departe, aveam sa-l intalnesc din nou pe Nico, in Fromista, unde ne cazasem la acelasi han municipal, ce gazduia pelerini sfarsiti de oboseala sau plini de basici in talpi. Aveam paturile alaturate, am inceput sa trag cu ochiul la el, de data asta cu mai multa atentie. Scria mereu intr-un caiet ceva, ca si mine, fiecare cu notitele lui, si-atunci ne-am zambit pentru prima oara, recunoscand in asta complicitatea omului intors catre sine insusi. Isi verifica foarte des telefonul mobil, ca si cum astepta vesti de la cineva. Tot in Fromista, dupa ce-am vizitat biserica romana, am intrat intr-un restaurant pentru cina. Tanarul era acolo invartind intre buze o tigara de foi. Se conversa in engleza cu doua olandeze.

Bine!, mi-am spus, intr-o zi o sa vorbesc cu barbatul acesta daca o sa-l mai zaresc pe drum, dar nu aveam chef in seara aceea. Pus ca-l acaparasera cele doua femei.

A doua zi, la intrarea in Carrion de los Condes, la 19 km mai departe de Fromista, mergea in fata mea, ca si cum nu-l interesa unde-l duce drumul. Aceeasi senzatie de nepasare o aveam si eu. Mi-era egal de-a dreptul unde ajung sau ce-o sa descopar. Intram deja in rutina placut-obositoare a propriilor pasi. El avea un mers sovaitor, care nu se potrivea deloc cu trupul zvelt si nici cu salbaticia din privirea lui, ascunsa si aceasta bine de tot in spatele unei paturi groase si moi de tristete. Atunci i-am facut primele fotografii, fara ca el sa stie ce se intampla in spatele lui.

In Carrion de los Condes, in piateta principala a orasului, undeva spre seara, l-am intalnit iar. Sedea pe banca, in timp ce o hoarda de copii zumzaia in jurul lui. M-a intrebat daca nu cumva am foite pentru tigara. Voia sa-si rasuceasca una, dar i se terminasera foitele. La naiba, nu aveam! Am schimbat cateva vorbe, ca si cum eram cunostinte vechi si nu aveam nevoie nici de nume, nici de complezente. L-am intrebat la ce han e gazduit, dar ceva m-a retinut sa duc discutia mai departe.

De-atunci insa, odata gheata sparta si primele cuvinte schimbate, am inceput sa ne salutam complice de fiecare data cand ne zaream prin alte sate sau orase. Cred ca incepusem sa ne obisnuim asa, se intampla destul de des asta pe Camino, ca oamenii sa dea unii peste altii, chiar cand nu te mai astepti, fiindca ai un avans de kilometri sau de zile. Sunt acolo, pe drum, prin preajma ta, bine, nu sunt, iara bine. Drumul e lung. Gandurile tale, nesfarsite. Si-atunci, cand cineva complice in singuratatea sau nepasarea cu care merge inainte fara sa inteleaga inca de ce, iti zambeste sau te intreaba ce faci, iti lumineaza, parca, un pic oboseala.