Barbatul de la capatul pamantului

"Sunt vagabondul vietii mele/ Ca-ntr-un film cu Raj Kapur..."

Urmatoarele cinci zile nu l-am mai vazut. Ocupata sa scap de cineva care parea ca se lipise de mine ca ceata de diminetile Galiciei pe unde ajunsesem, marisem pasul fulgerator, mancand pamantul, parca, scrasnind pietrisul de sub talpi, inghitind alti si alti kilometri, fara sa gasesc inca raspunsul de ce merg asa, de ce nu ma intorc din drum daca tot mi se pare inutil intre turul asta de forta, de ce tin neaparat sa ajung la Santiago unde zac moastele unui sfant in care nu cred.

Era absurd ceea ce fac, ma simteam ca intr-una din piesele lui Sartre. Nu gasisem nimic infiorator sau admirabil care sa ma dea cu adevarat peste cap, sa ma lase cu gura cascata. Calatoria devenise o rutina si-atat. Oameni si povesti obisnuite. Mici intamplari, ici si acolo, care ma amuzasera. Sau clipe moi de tandrete oferite de straini al caror nume nu-l stiu. Sau eu dadusem catorva niscai ingrijiri medicale cand nu mai puteau inainta din cauza basicilor. Sau ii ascultasem, cum faceam si acasa, cand il apuca pe vreunul/vreuna nestavilita dorinta de a se plange, confesa, vaicari sau crede ca povestea lui e cea mai interesanta si singura care merita luata in considerare.

Dar acestea erau lucruri obisnuite pe Camino si e chiar culmea ca pana si un pelerinaj sa devina rutina. Adica, unde era aventura visata? Toti se plangeau de bubele lor, si chiar daca eu imi alegeam parteneri de drum sau de conversatie pe cei care nu ma plictiseau cu eternele discutii despre basici sau dureri fizice, ba chiar in ultimele zile ajunsesem sa le sugerez sa plece acasa daca sufera asa de tare, ei bine, miraculosul pentru mine nu se intamplase.

Pe urma ajungi sa nu te mai gandesti la nimic, uiti pana si de ce ai plecat de-acasa, de parca toate framantarile si dilemele existentiale, deopotriva cu anumite cautari pe care le aveai, se evapora printre pietre, in arsita mesetei, pe cararile alunecoase ale muntilor sau in apele reci ale raurilor in care ti-ai balacit picioarele infierbantate. Poate ca asta e miraculosul. Sa mergi si sa afli despre tine ca poti merge la plus infinit si ca intre timp peisajul se schimba, oamenii se schimba, unii raman, altii dispar, ca pe urma, cand ii revezi pe unii, ti se umple sufletul de o bucurie copilareasca aproape, iar cand ii revezi pe altii, pana si o piatra ti se pare mai calduroasa decat mutrele lor.

Am crezut ca, in goana mea nebuna sa termin mai repede calatoria si sa scap, l-am pierdut pe Nico. De aceea, cand l-am revazut dupa alte cinci zile in Vega de Valcarce, frant de oboseala (facuse in ziua aceea 40 de km din Ponferrada), dar fericit, a fost ca si cum ma reintalneam cu un prieten drag. Din coltul meu de unde ma aflam atunci, pitita sub o umbrela, pe o terasa, am simtit, pentru prima data de cand il tot zarisem pe Camino, explodand in el cruzimea tineretii si fericirea brutala a regasirii cu sine insusi. Avea un zambet frumos, care-i lumina ochii in scantei verzi, intense, de parca stilul acesta de viata vagabonda, pe carari, in sfarsit ii alungase tristetile.

Stiam ca e doar o clipa. Ca n-o sa dureze. Ca va fi tras si el inapoi.

M-am retras, ca in fiecare seara, in patul meu, mereu altul, cu alti oameni, doi-trei aceeasi. Mi se luase, chiar daca de-acum ma obisnuisem cu sforaiturile celor din jur. Mai aveam cel mult o saptamana pana la Santiago.

Maturatori de praf de stele...

In Samos, trei zile mai tarziu, eram amandoi din nou pe aceeasi terasa din orasul respectiv. La mese diferite, ne sorbeam singuratatile dintr-o ceasca de cafea cam amara. Mi-am amintit dimineata din Burgos, cand l-am vazut pe Nico pentru prima data. Acum, ca si atunci, lucram la un articol, el arata mai rau ca in ziua de 4 iulie, cand isi incepuse calatoria. L-am tot privit pe sub sprancene si parca ma vedeam pe mine intr-o oglinda mai veche de sapte ani. Sau opt.

La naiba! Trebuia sa-i vorbesc... Daca nu acum, n-o s-o mai pot face, poate, niciodata. Am asteptat sa plateasca si i-am facut semn sa se apropie. I-am spus ca am niste instantanee cu el si ca vreau sa i le trimit cand ma intorc in tara. S-a uitat un pic incurcat la mine, mi-a scris in caiet adresa lui de mail si-a ramas asa, inaintea mea, fara sa mai scoata un cuvant. Imi venea sa-l scutur intr-un fel si-odata cu el sa ma scutur si pe mine.

- Vrei sa mergem impreuna cativa kilometri?, l-am intrebat.
- Desigur, mi-a raspuns. 

Mi-am strans lucrurile si-am iesit in strada. Am cautat sagetile galbene, le-am urmat constiinciosi pana la iesirea din oras. Ne-am departat de Samos, in timp ce clopotele bisericii bateau in urma noastra.

Simplu. Asa a inceput prietenia noastra. Fara masti. Fara interese. Fara asteptari. Fara flirturi. Fara planuri. Fara promisiuni. Fara sa vrem sa cucerim nimic. Doar sa impartim cativa kilometri impreuna. Mai simplu de atat nu se poate. In lumina cruda a unei dimineti de iulie, cand soarele se zbatea in frunzele arborilor padurii. Asa, si nu altfel. Una dintre acele prietenii pe care putini le pot intelege, dar care, la o adica, le pot lesne terfeli paranoicii cu scenariile lor despre planuri ale Diavolului, cu ceva sex pe alocuri.

Nu era cazul aici. In ziua aceea, lumea nu exista pentru noi. Eram atat de departe de tot ce cunoscusem candva, de prietenii care alesesera alte carari, alte drumuri sau alte infundaturi, eram atat de adanc insurabati in miezul padurii, ca nu aveam altceva mai bun de facut decat sa ratacim asa, impreuna.

Povestea lui - una obisnuita. As putea spune: ca oricare alta. O dezamagire in dragoste pe care voia s-o zdrobeasca de pietre si s-o piarda definitiv prin paduri. Sau s-o recladeasca din resturi. Nu era prea sigur. Incertitudini. Incertitudini.