Barbatul de la capatul pamantului

Santa Compagna, legenda din padurile Galiciei

La un popas, langa un rau, pe care, atunci cand l-am trecut, am alunecat in el amandoi, cu rucsacuri cu tot, am stat mai mult, asteptand sa ni se usuce pantofii de drum. Atunci mi-a povestit, printre altele, una dintre cele mai frumoase legende ale Galiciei. O auzise demult, prin copilarie, de la bunici, el insusi fiind copil al naturii, crescut la tara, visand printre vacile pe care le indemna la pascut. Mi s-a parut interesant ca dintre toti oamenii pe care-i intalnisem sa dau tocmai de unul care se nascuse in sfantul oras Santiago, calatorise prin Australia, dupa ce un an mai devreme se indragostise intr-un restaurant unde muncea ca sa-si plateasca studiile, iar acum avea de gand sa mearga mai departe de locul nasterii sale spre capatul lumii, sa arda tot si s-o ia de la capat.

Legenda Santa Compagna spunea ca padurile Galiciei sunt bantuite de suflete care au suferit foarte mult in timpul vietii si nu si-au gasit linistea nici dupa moarte. Na, ca orice poveste despre fantome. Numai ca nelinistitele suflete din Santa Compagna se ivesc intr-un grup de trei-patru sau poate chiar mai multe, si numai celui care are o durere chinuitoare, dincolo de limita insuportabilului, i se arata si-i vorbesc. Mai mult decat atat, odata ce intalnesti gasca de fantome din Santa Compagna, vei fi nevoit sa le suporti toata viata, fiindca te vor insoti pana la moarte.

Nu mi-a spus, dar cred ca si-ar fi dorit ca durerea lui din piept, de sub coasta stanga, cum ar veni, sa atraga fantomele din Santa Compagna. Si asta pentru ca nu-i mai pasa ce se intampla cu el. Mi s-a parut uimitoare combinatia aceasta de forta si slabiciune, de inteligenta si naivitate, de cruzime si tandrete la un loc, intr-un singur om. Un amestec de trairi violente, si emotii, si sensibilitati care jucau in ochii lui verzi, clari si duri ca otelul. Mai vazusem privirea asta undeva, umbrita de o padure de gene, la un alt barbat care alesese sa renunte la toate visele lui si sa iubeasca o femeie, devenind din ce in ce mai nefericit din cauza asta, ingropandu-si dorurile de duca, cineva foarte, foarte departe de mine acum, my friend, vorba versurilor.

... Pentru ca vorbim aceeasi limba?

M-am ridicat in picioare, simtind nevoia sa scuip cuvinte pe care nu le mai spusesem nimanui. Dragostea nu e suferinta, i-am spus. Dragostea nu e ingradire, i-am spus. Dragostea nu e prizonierat, i-am spus. Dragostea nu e lupta inutila, i-am spus. Dragostea e libertate, e fericire, e echilibru, zbor, e expresia cea mai curata, cea mai apropiata si nealterata de dumnezeire.

Eu insami a trebuit sa trec prin tot felul de iubiri ca sa inteleg asta. Obsedante, mincinoase, seci, posesive, certarete, pasionale, temporare, astea-s alea care trec, care nu tin cont de persoana ta. Nimeni nu are dreptul sa te faca sa te simti in felul asta. Toate iubitele astea ce-ti dau motive stupide pentru a nu fi cu ele, renunta si nu te mai uita in urma. Este ceea ce ai facut cu toti kilometrii astia pe care i-ai calcat in picioare, fara sa cracnesti de durere ca altii, fara sa te cracanezi pe stanci ca altii, fara sa-ti arati bubele ca altii. Demnitatea durerii care trece.

In spatele tuturor motivelor pe care ti le dau altii ca nu e posibil un lucru sau altul, stau, de fapt, ascunzisuri si hatisuri de alte relatii putrezite si asta te termina, de fapt. Asta te face sa sovai, pentru ca vrei sa intelegi unde gresesti, ce n-ai facut corect, iti spun eu ca vinovatia indusa de altii nu foloseste la nimic altceva decat la o ingrozitoare pierdere de vreme. Crezi ca visele tale te asteapta? Dragostea e nebuna, face lucruri incredibile pentru celalalt, e fara inceput si fara sfarsit, exista si atat, indiferent de alegerile celuilalt.

Du-te, daca vrei, la capatul pamantului, si stiu ca o sa ajungi, fiindca ai tot ce-ti trebuie pentru asta, vointa si picioare rezistente. Dar du-te pentru tine, nu pentru o femeie care nu te cunoaste sau care te chinuie cu incertitudinile. Esti sau nu esti. Iubesti sau nu. Te trezesti in zori sau nu. Iti urmezi visele sau nu. Existi pentru tine insuti. Pentru absolutul din tine. Pe-asta trebuie sa-l cauti, in el trebuie sa te arunci, pentru el trebuie sa mergi mai departe. Nu pentru un om care-ti arunca in suflet pietre de moara, i-am spus.

Si ochii mei priveau in gol la apa raului care mesteca pietrele alunecoase. Si era ca si cum vorbeam cu mine insami, eu, asta care cautasem miracole peste tot si nu dadusem decat peste istorii infundate si indesate mai apoi in colivii. Cheia e la tine!, i-am strigat si vocea mea s-a lovit de frunze si stanci.

M-a privit incruntat, cu privirea aia a lui flamanda si curioasa, ca si cum astepta demult ca cineva sa-i confirme intuitiile. Am tipat, vrand sa ma eliberez de tot ce auzisem de-a lungul timpului, fara sa-mi pese daca vorbele mele aveau vreun efect sau nu asupra lui. Eram satula de privirile barbatilor ucisi de femei nesabuite care voiau dovezi de amor, care puneau la incercare rabdari si le prajeau in mustul neputintelor lor si distrugeau frumusetea salbatica a unor suflete ce nu puteau fi nicicand domesticite sau sacrificate aiurea pe altarul fals al unei pseudo-iubiri.

Nico chiar avea tot ce-i trebuie sa mearga mai departe, fara sa cracneasca, fara sa se victimizeze ca altii. Numai ca trebuia sa se scuture singur din dulcea amorteala a oboselii.

Asculta, i-am mai spus, eu o sa merg mai departe singura. O sa ne vedem fie in orasul urmator, fie in satul urmator. Mai sunt sapte zile pana la Santiago. N-avem ce face, trebuie sa mergem mai departe.