Călătorești în timp, suferi în prezent, plângi când o asculți, dă să plângă și ea când îți vorbește despre copilul pierdut, îți înghiți lacrimile în repetate rânduri și tragi aer adânc în piept ca să nu uiți de unde ai plecat.
Să vă scriu acum despre Adelina Toncean a fost unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am avut de făcut de când am devenit mamă de înger.
Adelina Toncean este mama adoptivă a doi copii. Primul copil, Cristi, ar fi împlinit, în curând, 19 ani, dacă nu ar fi părăsit această lume în octombrie 2014. Al doilea copil, Andrei, are 6 ani și acum e bine. Amândoi erau abandonați în spital și bolnavi.
Din nefericire, Cristi, alintat și Blondie, și-a oprit șirul aniversărilor la aproape 14 ani. În fiecare an, de ziua lui, Adelina simte timpul oprit în loc. Într-un interviu de anul trecut, Adelina spunea că atunci când un copil moare, timpul se oprește în loc. Poate pare de neînțeles această idee, dar timpul, pentru mamele care își pierd copilul, rămâne oprit. Este un anumit timp care nu va mai porni și pe care nu îl vor trăi niciodată. Este vorba despre timpul copilului - timpul unui om pe care nu l-ai văzut decât mic, decât copil, nu ai apucat să-l vezi formându-se adult. Este un timp care doare, mai ales în zilele în care ar fi fost aniversarea lui, că nu vei înceta, zi de zi și an de an, să te întrebi cum ar fi fost, cum ar fi arătat, ce i-ar fi plăcut, ce l-ar fi făcut fericit pe omul pe care ai început să-l crești.
Așa cum spune ea în acest interviu, la un moment dat, moartea copilului tău nu e ceva care se duce fără să te marcheze definitiv, iar mie - având acest marcaj - mi-a fost cu atât mai greu să scriu despre asta.
Adelina a devenit mamă la 25 de ani, dar nu așa cum devin cele mai multe dintre noi. Știți voi, traseul clasic: căsnicie-mămicie. Adelina lucra în corporație și a văzut un anunț într-un ziar: „Micuțul Cristi are nevoie de o operație complicată la Cluj, dar și de multă iubire pentru că a fost părăsit în spital la 3 săptămâni”. A citit anunțul și a știut că el este copilul ei.
Cristi suferea de transpoziție de vase mari, o afecțiune incompatibilă cu viața dacă nu se intervine la timp, și era abandonat în spital. Transpoziția de vase mari este o malformație congenitală în care cele două vase mari, aorta și artera pulmonară, sunt inversate. Copiii născuți cu această malformație au șanse dacă sunt operați cât mai repede.
A luptat cu morile de vânt
A făcut ceea ce ar fi făcut orice mamă pentru copilul ei: să nu renunțe nici măcar când i se spune că nu mai e nicio șansă.
Cristi era abandonat la spitalul din Constanța. Adelina nu știa prea multe despre diagnosticul pe care îl avea. Cât de grav putea să fie? Sigur putea fi operat în străinătate! Sigur medicina are o soluție pentru asta!
A vorbit cu medicii de la spitalul din Cluj și veștile nu au fost deloc bune. Cristi ar fi trebuit operat în primele săptămâni de viață, iar el avea 2 ani. Dar nu numai asta a durut-o, ci și atitudinea lor față de situația de față: Adelina era o tânără de 25 de ani, cu o carieră în plină ascensiune, care voia să adopte un copil cu probleme.
Oamenii nu înțelegeau cum vine asta și întrebările nu conteneau să fie rostite: ”Dar ce l-ai luat așa?”, ”Așa ți l-au dat? Bolnav?”, ”Dar nu ți-au zis că e bolnav?” și, cireașa de pe tort, replica unui medic:„Renunțați, doamnă, că n-o să trăiască! Renunțați! Doamne, și v-au pus și pe drumuri până aici!” (Citește continuarea în pagina următoare...)