Este, poate, întrebarea firească ce le vine în minte multora. De ce să adopți un copil cu probleme? De ce să ”nu-ți faci copilul tău”? Din păcate, adopția este văzută ca o sesiune de shopping: te duci prin magazine, te uiți la produs, alegi ce-ți place. Oamenii vor să adopte copii perfecți și, dacă se poate, să și configureze un pic - ca la mașini: culoare, an de fabricație, să nu bată, să nu troncăne..
”Dar dacă-l naști așa? Ce faci? Îl arunci? Îl schimbi? Când îl naști tu poți să alegi? Poți să știi?” spune Adelina cu un ton în care simți și furia.
Adelina, de când l-a văzut prima oară în ziar, a știut că este copilul ei. A simțit că el este copilul ei! Unele femei devin mame în momentul în care nasc un copil, iar altele devin mame atunci când îl întâlnesc. Adelina face parte din a doua categorie.
I-a făcut lui Cristi toate investigațiile și le-a trimis la toate clinicile din lume, iar răspunsurile erau identice: nu se mai poate face nimic. Toată lumea îi spunea că moare…
Amenințarea morții a fost ceva cu care Adelina a trăit zi de zi și, spune ea, parcă nu a fost conștientă de asta. Știa că există, că pândește, că poate veni oricând, dar refuza să creadă că i s-ar putea CHIAR întâmpla copilului ei. Pentru că niciodată nu poți accepta așa ceva…
Cristi a trăit până la 14 ani fără să fie operat, fără să-i fie corectată transpoziția. Nimeni nu a putut înțelege cum de a reușit să trăiască atâția ani cu plămânii distruși.
A avut o viață normală, a fost un copil ca toți copiii - mergea la școală, avea prieteni, avea visuri mărețe, era îndrăgostit. Singura amintire a bolii era oboseala. Cristi obosea foarte repede. Adelina îl lua în brațe când urcau scările, iar după ce a mai crescut, îl lua în cârcă.
A știut că va muri…
Știa! ”El știa că moare, dar niciodată nu vorbea cu mine despre asta!” Când se plimba cu fratele Adelinei și au trecut pe lângă un liceu, au început să vorbească despre viața de liceean, iar el a zis: ”Voi credeți că eu nu știu că n-o să trăiesc să mă duc la liceu?”.
Cristi știa că Adelinei îi e frică de acel moment și nu vorbeau despre el. În schimb, el ”vorbea” în jurnal. Ultimele lui cuvinte scrise sunt: ”30 de secunde până-n Rai și lumea te roagă să mai stai!”.
A stat cât a putut și, când nu a mai putut respira, a urmat moartea. Sau nu… A urmat zbaterea morții. ”A fost îngrozitor! M-a strigat, a urlat panicat… nu mai putea să respire!”
Cristi a murit pe 25 octombrie 2014.
A fost un copil mare, cum îi place Adelinei să spună. A fost omul de la care a învățat cele mai importante lecții.
Viața de după și minunea medicală
Pentru mamele care pierd un copil, începe ”viața de după”. Un fel de viață de dincolo, în care reușești să trăiești, deși a murit o parte din tine.
La două săptămâni după ce l-a pierdut pe Cristi, Adelina l-a întâlnit pe Andrei. Avea un an când l-a găsit și suferea de aceeași boală ca și Cristi. A vrut să-l ia cât mai repede acasă pentru că părea să nu aibă nicio șansă, iar ea vrut ca el să aibă parte de iubirea ei cât mai mult. Nu i se făcuseră toate investigațiile, nu se știa exact care este starea lui. Au mers la o clinică în Italia, unde i s-au făcut toate controalele. Au descoperit că plâmânii erau în stare bună, apoi i-au făcut operația prin care au corectat transpoziția. S-au întors în țară ca doi turiști, spune Adelina.
Andrei are acum 5 ani și e bine. ”Dar eu știu cum e binele ăsta!” completează ea.
Viața de după a adus cu ea cu totul și cu totul altă lume. Adelina a renunțat la jobul în corporație, a înființat ONG-ul Blondie, în memoria lui Cristi, care luptă pentru viața copiilor bolnavi abandonați în spitale. De curând, au lansat campania ”Luăm un avion?”, după ce i s-a cerut ajutorul pentru a aduce acasă un copil care ar fi putut muri într-un spital din străinătate. (Citește continuarea în pagina următoare...)
Posteaza comentariu