Adelina: Nu! Deci, nu! Nu mi se părea că moartea e ceva care chiar se întâmplă. Credeam că moartea e doar o amenințare care, uneori, îți face zilele mai grele pentru că duci frica aia cu care te trezești.
Acum trăiesc cu frica de a pierde oamenii. Acum! Acum, de când e Andrei, care e bine, dar pentru mine lucrurile sunt mereu... Am făcut și ani de zile de terapie... Știi? E chestia că ”lasă că merg înainte”, dar nu... Moartea unui copil nu e ceva care se duce fără să te marcheze definitiv în modul în care te marchează. Am întâlnit mame care-și doresc să vorbească despre asta, am întâlnit mame care nu-și doresc să vorbească despre copilul pierdut, am întâlnit mame care își doresc repede alt copil, am întâlnit mame care nu mai suportă deloc copiii...
Eu întotdeauna mi-am dorit să vorbesc despre el! Știu sigur că Andrei m-a salvat și m-a salvat pentru că mi-a dat înțelegerea a ceea ce au fost anii cu Cristi și am înțeles că, de acum, lucrurile vor sta categoric în modul ăsta.
Când a început Andrei să se ridice în picioare, se ridica pe marginea canapelei și își dădea drumul de acolo știind că îl prind de fiecare dată. Și cred că asta am înțeles-o de la el: că pot să-mi dau drumul, să mă arunc, pentru că sunt pe drumul potrivit.
În prezent, Adelina vrea să luăm un avion. Mai jos, este prezentarea campaniei așa cum este în Facebook, acolo unde se strâng și donațiile:
Pe 27 martie am facut primul zbor ✈️
Aflasem că trebuie să aducem acasă un copilaș mic, rămas blocat în zona roșie a pandemiei, Milano. Am reușit. După am aflat de alți 2 copii. Tot din zona roșie. Și după de alt copil. Și am tot aflat. Până am zburat de 8 ori. Și am mai fi zburat.
Cele mai recente date statistice ne arată că în anul 2018 684 de români au plecat în străinătate având afecțiuni grave. Datele se referă la cei care au beneficiat de plata statului completându-și formularele E112/S2. 684 de oameni ar însemna aproximativ 2 cazuri pe zi. 2 oameni pe zi care au auzit că ultima lor șansă la viață este un tratament în afara graniței.
Noi ne propunem ca avionul Blondie să abia măcar o cursă pe zi. O cursă care poate însemna o viață. Vrem ca oricine are o problemă medicală să nu mai fie lăsat în urmă pentru că nu își poate permite să trăiască.
Între "facem" și "nu mai putem face nimic", noi am ales să facem. Și vom alege mereu. Indiferent de cât de greu va fi, mereu vom avea soluții. Și atunci când nu le avem, le facem. Binele se face.
Însă binele se face împreună. Avem nevoie de ajutorul tău să facem bine. Mult bine.
Acum vrem să continuăm. Deci, luăm un avion?
Puteți găsi toate informațiile AICI.
Personal, ca mamă a unui copil care a stat pe loc (blocat din cauza condițiilor meteo în Spitalul Municipal pentru 2 zile, când timpul este extrem de prețios in astfel de cazuri), care a făcut un stop cardio-respirator la transferul din salon în elicopter, care a făcut al doilea stop cardio-respirator când s-au schimbat elicopterele la Ghimbav și care a murit după ce a ajuns, în final, la spitalul în care ar fi trebuit să fie salvat, cred că ar trebui să luăm un avion. Și cred că, împreună, chiar am putea să-l luăm!
Posteaza comentariu