Copilul tensionat, incordat sau speriat, copilul terorizat, caruia ii este mereu frica de cate ceva sau cineva, copilul trist, lipsit de chef, plictisit, fara vlaga. Intalnim in practica suficienti copii care, desi nu plang sau nu-si exprima in mod direct suferinta, nu zambesc, nu se bucura.
Una dintre intrebarile pe care le pun adesea la prima intalnire cu un copil si parintele lui este: "Ce il bucura?” Multi parinti se arata uimiti, incurcati, nestiind ce sa spuna, recunoscand ca nu stiu, nu s-au gandit, nu au fost atenti sau ca “nimic nu-l bucura in mod deosebit”, pe cand altii dau repede un raspuns: “Il bucura iesirile la iarba verde”, “il bucura sa mergem la cumparaturi”, “sa ramana la bunici la munte”, “sa mergem la magazinul de animale” etc.
Sigur ca aceasta stare depresiva la copil poate avea numeroase cauze si numeroase forme de manifestare. Pierderile (decesul unui membru al familiei, al unui animal) si despartirile (de unul dintre parinti, de prieteni, separarea parintilor, schimbarea domiciliului) sunt in mod real cauze ale unei stari de tristete. Pe langa ele, intalnim si boala, fie a copilului, fie a unui membru al familiei, conflictele familiale, situatiile de adoptie, evenimente traumatice cum sunt accidente, certuri, situatie materiala precara, lipsa afectivitatii din partea parintilor etc.
Mai greu de sesizat si de acceptat sunt aceste manifestari de tristete, apatie, lipsa de chef, esec scolar la copiii ai caror parinti nu sesizeaza o cauza ca cele descrise mai sus, ei sustinand ca “nimic deosebit, trist, traumatic nu s-a intamplat” in viata copilului. In acest caz, este nevoie de o investigare atenta pentru a reusi sa descoperim sursa acestor stari. Ele pot fi provocate fie de evenimente pe care adultii nu le-au remarcat sau care nu par de natura sa produca un asemenea efect, fie de situatii, evenimente care sunt ascuse copilului, adesea cu scopul de “a-l proteja” (boala, moartea, divortul, adoptia).
Lipsa zambetului, a rasului, a vivacitatii specifice copilului, curiozitatii, interesului, jocului, cautarii de prieteni, de activitati noi sunt cele mai vizibile manifestari ale starii depresive. De asemenea, plansul (adesea “fara motiv”), comportamentele agresive si autoagresive, supararea si chiar furia, minciuna, furtul, dependentele, negativismul, retragerea, dificultatile scolare, asa-zisa timiditate ce se manifesta sub forma inhibitiei, lipsei de incredere, autodeprecierii (copilul care spune mereu “nu pot”, “nu stiu”) ii pun pe ganduri pe parinti care nu inteleg ce se intampla si cum pot ajuta copilul.
Un aspect deosebit au tulburarile somatice fara cauze organice, cum ar fi lipsa poftei de mancare sau, dimpotriva, mancatul in exces, insomnia sau somnolenta, unele boli de piele, enurezisul, durerile de cap, de burta, voma, ametelile, starea generala de rau. In aceste cazuri, parintii duc copilul de la un medic la altul, cautand o cauza organica si un remediu, iar psihoterapia este adesea considerata inutila, uneori chiar si atunci cand exista o recomandare din partea medicului.
Aceasta din cauza ca ei nu vad o legatura intre un eveniment din viata copilului si “boala” actuala. Fie pentru ca este prea indepartat, fie pentru ca a fost dat uitarii sau minimalizat, fie pentru ca pare imposibil ca o tulburare somatica sa aiba o cauza psihica. Intr-un articol viitor, vom ne vom ocupa de modalitatile in care putem depista aceste stari la copil si de cele in care il putem ajuta.
de Anca Pietraru, psiholog
© Copyright:
Copilul care nu zambeste
Incercam sa aducem azi in discutie un subiect adesea neglijat
Comentarii (3)
Sunt de acord cu tot ceea ce se spune in acest articol.Asa k eu ii sfatuiesc pe parinti sa-si duca fiul,fiica la psiholog,pt k desi voi,parintii,nu stiti insa noi copii chiar trecem prin tot felul de experiente mai mult sau mai putin placute,iar parintii nu -si dau seama,in cele mai multe cazuri.Spun aceasta pentru k si eu am trecut printr-o despartire de prietenul meu care m-a adus in pragul unei depresii si de pe urma caruia am fost foarte afectata,iar ai mei nu stiu nimic pentru k le spuneam tot felul de scuze jalnice,iar ei nu mai insistau.Oricum,nici acum nu mi-am revenit,nu am incredere in mine,ma subapreciez,am o parere foarte proasta despre mine,nu prea zambesc,nu sunt activa de loc,si ce imi pare foarte rau este k nu stiu sa ma bucur de viata...aveti grija de copii pentru k ei intotdeauna simt cand ceva nu este in regula,acesta este sfatul meu,iar dak bservati k ceva nu este in regula cu copilul d-voastra ar trebui sa mergeti la un psihiatru,sau ma rog psiholog.Nu este nimic rau in asta,si eu imi doresc sa merg insa situatia materiala nu imi permite,si poate mai sunt si alte cauze.Insa eu cred k ar trebui sa aveti mare grija cu copii..un copil de 20 de ani
Si eu am fost un copil trist,nu am stiut sau nu am avut curajul sa ma bucur de ceva in copilarie.Parintii mei ,mai severi de felul lor ,nu au stiut sa imi ofere putina libertate.Acum am doi copii minunati si sper ca zambetul lor sa nu se stearga niciodata de pe chipul lor de ingeri.
Buna ziua.Tot ce sa scris in acest articol este adevarat,eu una am fost un asemenea copil si in prezent mai simpt cea ce am simptit atunci.
Posteaza comentariu