Piercing & tatoo: placere, moda, seductie, sfidare?

Ce simtim cand ne intalnim cu ei? Simpatie, dispret, repulsie, mila, teama, indignare, ingrijorare. Sau cate putin din toate. Ce gandim atunci? Incercam uneori sa gasim o explicatie pentru gestul lor, ne straduim sa tinem pasul cu vremurile, sa ignoram ce simtim si sa credem ca, de fapt, nu inseamna nimic sau nu conteaza.

Adesea ne apar in minte multe semne de intrebare, poate am vrea sa-i intrebam dar n-o facem, poate am vrea sa stim mai multe despre ei sau poate intoarcem spatele si trecem nepasatori mai departe. In fond de ce sa ne intereseze, fiecare face ce vrea. Daca suntem parinti, nu mai trecem indiferenti, ci ne gandim ca pana ajunge copilul nostru adolescent trece "moda". Dar daca nu e vorba de moda? Daca este altceva?


De ce au nevoie sa-si marcheze corpul, sa-l intepe?

Sigur ca am vrea sa facem ceva, sa le interzicem sau macar sa fie cerut acordul parintilor. Ideea ca ajuns acasa ne vom gasi copilul cu un cercel in spranceana ne face sa ne punem mai multe intrebari decat pana acum. Exista tari in care este obligatoriu acordul parintilor atat pentru piercing, cat si pentru tatuaje in cazul in care copilul nu este major.

Dar apoi? Apoi este major si poate face ce vrea cu corpul lui. La noi nu este necesar acordul parintelui, iar copiii se pot duce cand vor la un cabinet special pentru tatuaje, isi aleg ce le place, aleg si locul. O pot face de cate ori vor, nimeni nu pare sa aiba nimic impotriva locului, modelului, marimii sau numarului acestora pe corp.

In privinta piercingului, lucrurile stau asemanator, chiar mai simplu, deoarece o gaura in ureche poate face oricine! Incepem sa fim ingrijorati. Daca se infecteaza, daca ia hepatita B sau C? De cine depind toate astea? De parinti sau de adolescenti, de scoala, de doctori sau de cei care castiga bani de pe urma lor?

Sa incercam sa trecem in revista atitudinile parintilor. De la toleranta maxima "Sa faca ce vrea", "Daca asa ii place...", "Eu nu ma opun", la cei care incearca sa puna limite: "Ai destui cercei, nu-ti mai pune si altii", "Sa nu fie intr-un loc vizibil", "Sa nu fie in spranceana" si pana la interdictii de tot felul: "In casa mea sa nu te vad cu asa ceva", "E o rusine sa fii tatuat", etc. Fiecare reactioneaza in conformitate cu ceea ce simte. Unii considera ca e doar un moft, o prostie si ca e nevoie sa-i interzica adolescentului sub orice forma sa se "nenoroceasca". Altii se tem sa interzica cu atata vehementa si se gandesc "ca va trece si asta".


Ce semnifica aceste comportamente?

Si aici parerile sunt impartite. Unii cred ca moda este cea care ii determina, nimic mai mult sau mai diferit decat vestimentatia nepotrivita, parul vopsit in toate culorile, muzica pe care o asculta. Altii cred ca e vorba despre o stare de rau, de depresie, "ca ceva nu e in regula", ca e nevoie de psiholog, ca "nu toti copiii ajung asa". Vine randul celor care o dau pe seama dorintei de a fi deosebit, de a iesi in evidenta cu orice pret, de a provoca. "Nu-i vedeti cum umbla cu buricul gol, cu pantalonii sa plesneasca pe ei..."

Nevoia de a face parte dintr-un grup, de a avea o gasca este recunoscuta ca o caracteristica a acestei perioade. Dar cat de departe merge un adolescent pentru a fi acceptat de grup, de a fi ca ceilalti? Pana la a suporta durerea, a-si modifica infatisarea? Sau vazand tatuaje la ceilalti, incep sa le placa, sa considere ca le-ar sta bine, ca e frumos sau interesant. Ceva molipsitor, pe care ajunge sa-l faca fara sa se gandeasca o clipa, doar pentru ca si "celalat avea la fel".

Pana la urma deosebirea dintre piercing/tatuaj si machiaj, coafura, imbracaminte este caracterul ireversibil, iremediabil, definitiv. Tatuajul ramane, ca si gaurile pe care am apucat sa le facem. Astfel incat devin o istorie care nu mai poate fi stearsa. Ar putea fi asta ceva atragator in sine? Dar si inspaimantator pentru parinti care isi vad odrasla "uratita", "pocita" de cercelul in nas!

Dar daca ne gandim la durere... Cum este ea suportata? Cui ii place sa sufere? Sa fie vorba despre un comportament de auto-vatamare, de autoagresiune. Parca din ce in ce devine mai dificil de inteles! Daca nu esteticul, moda sau dorinta de a fi interesant este mobilul, atunci gluma se ingroasa. Cine isi provoaca durere? Mai ales ca de cele mai multe ori, adolescentii nu se opresc dupa prima gaura. Asadar ne putem intreba daca le-a placut si mai vor? Putini sunt insa cei care pun problema asa, cei care au reusit sa treaca de aspectele superficiale, de indignarea primului moment sau de dorinta de a-i opri sau judeca.

de Anca Pietraru, psiholog