Povara secretului
La aflarea diagnosticului, se pune adesea problema secretului atat fata de copil, cat si fata de alte rude. A spune sau a nu spune, in incercarea de a ocroti, feri, proteja nu are insa efectul scontat. Povara secretului apasa adesea mult mai mult decat cea a realitatii. In plus, copiii simt ceea ce li se intampla si observa reactile si suferintele celor din jurul lor, de multe ori intr-un mod mult mai realist decat ne-am astepta pentru varsta lor frageda.
La capatul opus se afla atitudinea distanta si rece, plina de termeni medicali, de neinteles care produce suferinta si confuzie in mintea si sufletul copilului care intreaba: “Ce am?”, “Ce o sa patesc?”, “O sa mor?”, “O sa ma fac bine?” etc. Putini adulti au capacitatea de a permite copilului sa exprime ce simte, sa puna intrebari si sa spuna ce crede el despre corpul si boala lui. Cu toate acestea atunci cand copilul are sansa de a putea vorbi liber cu un adult despre tot ce simte, despre temerile lui, despre parintii lui pe care ii vede disperati sau prea reci si calculati, despre ce crede, despre dorintele lui si planurile de viitor, atunci el reactioneaza mai bine la tratament si interventiile medicale, isi poate continua evolutia psihologica si nu risca sa ramana cantonat intr-un diagnostic.
De multe ori, un diagnostic grav poate produce un soi de oprire a timpului, in care nimic nu mai conteaza decat alegerea dintre viata sau moarte. In cazul tratamentelor de astazi cand durata de supravietuire este mare, este absolut necesar ca viata copilului sa nu se opreasca in momentul aflarii diagnosticului si el sa fie ajutat sa-si continue activitatea atat cat permite boala.
Comentarii (2)
Sunt de acord cu tine in tot ceea ce spui.
Am trecut prin asemenea experienta. La doi ani si jumatate fiul meu a fost diagnosticat cu tumori pe ambii rinichi, de altfel un rinichi era cuprins de tumora. Dumnezeu ne-a ajutat sa descoperim boala la timp, sa dam de doctorii potriviti: care sa puna rapid un diagnostic corect si sa faca ceea ce trebuie pentru binele copilului. A facut chimioterapie preoperator, o operatie de extirpare a rinichiului mort si a tesutului din jur. A urmat 12 cure de chimioterapie postoperator. Dumnezeu a vrut ca totul sa mearga spre bine. A fost greu: un an de tratament in alt oras, departe de casa, o operatie grea, un copil mic care nu intelegea ce se intampla si de ce. Dar nu l-am mintit niciodata cu ceea ce avea sa i se intample in fiecare moment al vizitei la spital. El mi-a dat putere sa trec peste tot si eu i-am dat putere sa indure chinul tratamentului. Am vazut multe cazuri nefericite in acesti 5 ani care au trecut de cand fiul meu a fost diagnosticat. Cred ca credinta in Dumnezeu m-a intarit si m-a ajutat sa pot trece peste cele mai grele momente. Am crezut si inainte ca el exista dar acum stiu acest lucru. Pentru noi a facut o minune. Iar credinta care mi s-a intarit atunci, m-a ajuta acum sa trec peste divort si peste greutatile unei mame care isi creste copilul singura. Din pacate am vazut multe familii destramate dupa ce au trecut prin asemenea experienta. Imi pare rau ca la noi nu am prea auzit de grupuri de sprijin psihologic pentru parintii care trec prin asemenea experiente. Impartasindu-mi experienta am trecut mai usor peste toate. Povestind cu alti parinti am invatat multe lucruri care m-au ajutat. Am convingerea ca participarea la discutii deschise cu parinti care trec prin asemenea experiente nedorite ar ajuta foarte mult.
Posteaza comentariu