Locuiesc de suficient timp în acelaşi loc ca să fi avut ocazia de a observa dinamica locului. Cu mulţi ani în urmă, locatarii îşi ştiau vecinii. Putea deveni deranjant pentru cei introvertiţi şi era destul de multă energie consumată în conversaţii simple, la intrare sau la ieşire din bloc.
Dar în acelaşi timp, sentimentul comunitar crea şi suport. Oamenii îşi ştiau şi problemele şi acest lucru îi motiva să intervină în rezolvarea lor.
Între timp, unii au murit, unii s-au mutat.
Unii au rămas în continuare. Acum poţi observa oameni care îşi aşteaptă vecinii la lift şi oameni care fug repede când văd că vine cineva, pentru a pleca cu liftul mai repede. Sunt oameni care salută, sunt oameni care răspund la salut şi oameni care nu le fac pe ambele; în aceeaşi comunitate.Trăim un fenomen social al însingurării individului în grup fără să înţelegem prea bine cât de mult ne afectează. Poate doar pe termen lung, când lucrurile sunt mult mai greu de schimbat.
În Bucureşti sunt case jefuite şi lăsate cu uşile deschise şi nimeni nu sună cu zilele la poliţie, proprietarii nefiind acasă.
Faptul că orice vecin care trecea prin faţa uşii putea să vadă un apartament jefuit nu mai e o condiţie ca acesta să simtă nevoia de a face ceva. Probabil speră că o face altcineva sau se gândeşte că nu e cazul ca tocmai el să treacă prin problemele ce urmează. Până la urmă, neimplicarea te poate păzi de multe probleme, v-ar spune unul din cei ce trece prin faţa uşii deschise.Acest fenomen, numit difuzia responsabilităţii, e frecvent în comunităţi neînchegate, unde motivaţia de a contribui e la fel de mare ca şi pe stradă (adică foarte mică).
Dacă ţi se face rău pe stradă, ai şanse mari ca nimeni să nu intervină dacă e foarte multă lume în jurul tău.
Dacă însă ai apucat să fixezi privirea cuiva, acea persoană se va simţi responsabilizată şi poţi spera că vei primi ajutor.Suntem fiinţe sociale şi avem nevoie de oameni pentru a ne defini ca oameni în lume. Mulţi din clienţii pe care îi văd suferă tocmai de această înstrăinare şi de neputinţa de a-şi găsi repere în afară. Pentru că reperele sunt artificial create în afara structurii noastre sociale.
Avem firme, reclame, branduri care ne spun că doar noi suntem importanţi, că doar noi contăm.
E cool să fii egocentrist, să cazi în iubirea narcisică autosuficientă. Şi noi învăţăm în mod artificial să ne purtăm că atare.
Posteaza comentariu