În 1971, Philip Zimbardo a condus un experiment psihologic rămas celebru prin rezultatele sale şi cunoscut ca experiment al închisorii.
Încercând să afle o explicaţie pentru abuzurile în marina americană şi conflictele dintre soldaţii încarceraţi şi cei care îi păzeau, Zimbardo a construit în mod artificial o aşa-zisă închisoare, în care studenţi voluntari erau cooptaţi şi aleşi pentru a fi gardieni sau deţinuţi. Experimentul a ieşit de sub control din cauză că violenţele, represaliiie asupra celor “arestaţi” au ieşit de sub control. Pe de o parte, cei arestaţi s-au identificat în rolul de victime, s-au revoltat, au refuzat să mai coopereze, iar cei mai mulţi gardieni s-au identificat cu rolul de abuzator, încălcând regulile şi dovedind exces de zel în duritatea cu care au aplicat represalii.
Rezultatele au fost mai degrabă interpretate ca o consecinţă a obedienţei decât a naturii violente.
Adică ascultând de reguli (cei care erau gardieni ştiau că trebuie să aibă grijă de deţinuţi) ajung să devină agresivi (împotriva deţinuţilor) pentru ca ordinea să fie respectată. Dincolo de toate însă, limitele, sau mai degrabă lipsa limitelor în care agresivitatea noastră se poate dezlănţui ne spune cât de întunecată este latura umană. Rezultatele acestui experiment le putem întâlni un deceniu sau două înainte în închisorile comuniste, dar şi mult mai recent, unde nu ne-am aştepta, în casele pe lângă care trecem în drum spre serviciu, plimbându-ne în parc. Sau chiar în casele noastre.Când, cum, de ce ne dăm voie să fim agresivi? Cât de importantă e nevoia de a ne exprima puterea şi de a o confirma? Mă confrunt adesea cu întrebările astea interior, căci exprimări ale agresivităţii întâlnesc din păcate mai des decât aş vrea.
Şi găsesc înfricoşător să mă uit la asta.Este şocant cât de des îmi povestesc diferiţi oameni despre faptul că au fost bătuţi în copilărie.
De la palmele “nevinovate”, la pumni şi picioare, până la găsirea unor instrumente sofisticate, ca furtunul de la maşina de spălat, cabluri electrice, până la “tot ce avea la îndemână”. Andrei, acum un adult responsabil, dar cu multe răni interioare de vindecat, îmi povestea că era legat cu cureaua de calorifer, bătut până leşina, apoi udat să îşi revină şi bătut din nou. Ca să înţeleagă. Mama stabilea când trebuie pedepsit, dar se retrăgea în dormitor după ce pregătea instrumentele şi stabilea pedeapsa, pentru că “nu suportă violenţa”. Tatăl era gardianul lui Andrei, care îşi îndeplinea cu zel sarcina, nu ştim dacă din plăcere sau “ca să nu o supere pe mama”.
Când asculţi aceste poveşti, vezi un copil venit într-o lume căreia nu îi ştie regulile şi un adult care îi arată cu bâta în mână care sunt regulile.
Devenit adult, acest copil va face o alegere interioară importantă: să ia bâta în mână sau să o lase. Însă, orice ar face, în el rămâne un copil care ştie că chestia cu bâta funcţionează; pentru că a trăit-o.Perpetuăm violenţa pe diferite canale şi ne salvăm stima de sine găsind justificare pentru asta. Nu am întâlnit părinte care să îmi vorbească despre faptul că îşi bate copiii sau i-a bătut fără să nu îşi păstreze interior şi mecanismul de apărare al raţionalizării, aducând explicaţii care să justifice de ce făcea asta.
În spatele unui adult abuziv este mereu câte un copil care e “vinovat”. Cum vom putea vindeca atâtea răni? Multe se duc şi îmbătrânesc în oameni, căci ei se identifică cu ele. Unele se vindecă, şi înfloreşte o înţelegere superioară a lumii.
Căci tristeţea ne poate oferi şi şansa de a fi mai înţelepţi. Nu că ar trebui să trecem prin asta pentru a ajunge acolo.
Posteaza comentariu