Cuvintele au în mintea noastră reprezentări. De cele mai multe ori, asumăm că ceea ce înţelegem noi, înţelege şi celălalt. Şi de puţine ori e aşa.
Numim ceea ce noi vrem să spunem prin cuvintele exprimate “dicţionarul nostru personal”. De exemplu, dacă tu spui “ne vedem în faţă la banca de la Romană”, e posibil că tu să înţelegi prin asta Raiffeisen, iar persoana căreia te adresezi să înţeleagă BCR. Neprecizând care este banca şi lăsând comunicarea la un nivel abstract (în faţă la bancă) fiecare are dreptul de a înţelege ce vrea).
Aceste ambiguităţi de comunicare pot duce uneori la conflicte şi la suferinţă.
De curând am aflat chiar că pot duce la o ruptură într-o relaţie, pentru că pentru unul “vorbim săptămâna viitoare” însemna un angajament, iar pentru celălalt doar un mod de a mai amâna comunicarea până la o dată nespecificată.Nespunând la timp ceea ce vrem să spunem, lăsăm şi celuilalt libertatea de a înţelege ceea ce a vrut el să înţeleagă. Cu cât ambiguitatea e mai mare, cu atât şansele ca dicţionarele persoanale să fie identice este mai mică.
De multe ori, comunicarea ambiguă este însă şi foarte confortabilă, pentru că ne dă libertatea de a ne crea aşteptări şi de a ne lăsa duşi de propria noastră înţelegere a mesajului.
Având încredinţarea că aşteptările noastre trebuie confirmate de celălalt, ne creăm drepturi în relaţie. Devine un mod uşor de a crede, de exemplu, că am obţinut un "da" pe care ni-l doream, fără ca celălalt să îl fi rostit.Însă, odată ce drepturile nu sunt împlinite apar frustrările, care devin adesea sursă de conflict în relaţie.
Chiar dacă pare mai greu, e important să fim precişi în ceea ce priveşte aşteptările noastre. Iar dacă nu am fost, măcar să îi lăsăm celuilalt dreptul de a fi ales să înţeleagă altfel decât noi.
Dacă nu ne comunicăm aşteptările, nu ne putem comunica doar frustrările, pentru că totul devine o conversaţie fracturată, pornită pe o bucată de monolog interior.
Posteaza comentariu