Televizorul o obsesie cotidiană

Ecranul ne-a învăţat să avem încredere mai mare în imagini decât în fapte. Vrei să călătoreşti prin lume, să-ţi faci prieteni noi? Nimic mai simplu, iei telecomanda şi ecranul te va conduce oriunde în lume, fără efort şi imaginaţie, ecranul devenind, de fapt, un avion virtual, un birou virtual, un partener de călătorii virtual sau, de ce nu, un prieten virtual; el creează pur şi simplu o nouă realitate.

Televiziunea sau iluzia unei experienţe veritabile

Prin televiziune, lumea este redusă la spectacol pentru a-ti da iluzia că o stăpîneşti. Ideologia spectacolului îţi conferă o superioritate de privitor asupra lumii şi un sentiment de atotputernicie. Nu te lăsa înşelată. Pentru că atunci când conştiinţa este deturnată de la realitate nu mai poate opune o rezistenţă critică mesajelor pe care le primeşte. Mai mult, la nivelul inconştientului se poate realiza un transfer de norme între real şi ideal, valorile majore şi substanţiale fiind înlocuite cu cele conjunctura le şi artificiale. Astfel, ajungi în situaţia să judeci după imagini, să alegi cu simţurile să consideri opinia drept angajare, iar vizionarea show-ului politic să o confunzi cu exercitarea obligaţiilor civice. În acest context identitatea persoanei devine problematică şi ambiguă, mergându-se în condiţii extreme până la fuga de realitate. Unde? În modele propuse tot de televiziune. In dorinţa de identificare (inevitabilă pentru condiţia umană) există tendinţa de a-ţi dori să devii un prototip nou, unul din eroii fabricaţi în uzinele de vise (ca Sharon Stone sau Michael Douglas), ridicaţi la rangul de model, cu scopul de a se crea un alt om şi o altă societate.

Inducerea agresivităţii

Un aspect semnificativ al industriei mediatice este afişarea la nivelul percepţiei imediate a producţiilor culturale ale subconştientului (de ex.

tendinţele incestuoase, fantasmele de tot felul, agresivitatea exacerbată etc). Este evidentă creşterea numărului de filme în care agresivitatea, sexualitatea, monstruozitatea etc. sunt impuse până la abuziv. Cunoaşterea în absolut devine posibilă prin televizor. Orice aberaţie este justificată pentru că este umană, orice act este public pentru că este normal, iar vizualizarea lor produce un şoc- psihologic cu consecinţe de multe ori imprevizibile şi întârziate asupra telespectatorului. Imaginile se sedimentează în straturile cele mai profunde ale fiinţei noastre,  înducânt diverse tulburări psihologice şi neurofiziologice.
Studiile efectuate în ultimii 40 de ani atestă o legătură certă între difuzarea repetată a „violenţei" şi comportamentul agresiv. Copiii americani, care urmăresc trei ore pe zi filme axate pe violenţă, sunt implicaţi în multe acte agresive. S-a mai constatat că tinerii înclinaţi spre vizionarea scenelor de groază şi violenţă devin virtual, printr-un transfer de personalitate, replicantii eroilor negativi. Copiii care obişnuiesc să privească emisiuni şi filme bazate pe violenţă şi agresivitate devin mai puţin sensibili la durerea şi suferinţa celorlalţi. Iar acest proces se amplifică atunci când intră în rezonanţă cu factori patogeni ai mediului familial şi social, cu factori genetici sau cu diferite experienţe traumatizante.

Incredibilul efect mediatic

Televiziunea este un spectacol anesteziant care, la un moment dat, poate deveni toxic, indiferent de conţinutul programelor. De aceea trebuie să ne educăm în sensul reducerii şi selecţiei programelor oferite.
În Japonia, specialiştii în efecte mediatice au fost confruntaţi cu un fenomen unic şi neobişnuit.

Într-unui din episoadele unui film serial de desene animate pentru copii, din ochii şoricelului Pikachu țîşneşte, timp de 5 secunde, un fascicol de lumini asupra unor viruşi ascunşi în fortăreaţa unui ordinator; flash-uri de lumini roşii, albe, albastre sunt proiectate pe ecranul televizorului. În urma vizionării acestei scene, circa 700 de persoane între 3 şi 20 de ani au manifestat un comportament epileptic (convulsii ale membrelor, iritaţii ale ochilor, tulburări respiratorii, senzaţii şi accese de vomă, etc).
Un efect în masă, fără echivalent în istoria televiziunii, deşi acest gen de flash-uri mai fusese utilizat şi în episoadele anterioare. Producătorii serialului îl numesc efectul „Paka-Paka", realizat prin puternice flash-uri de lumini şi culori alternante pentru a crea o stare de tensiune în rîndul micilor telespectatori. Iar convulsiile motorii nu sînt de origine epileptică, ele sunt declanşate de stimuli optici care acţionează asupra psihicului.

Vânzătorii de vise

Zilnic suntem asediaţi de creatorii de publicitate. Aceştia îşi exercită dominaţia asupra libertăţii noastre individuale printr-un sistem complex de strategii publicitare (condiţionarea, frustrarea, erotizarea etc). Se exploatează la maximum dorinţele şi impulsurile inconştiente, se creează în mod artificial necesităţi, iar momentele de slăbiciune critică sînţ foarte bine studiate. La mijloc este vorba, de fapt, de o temeinică cunoaştere biologică, psihologică şi sociologică. Şi toate acestea pentru a ne hipnotiza şi disciplina în sensul consumului.

Iar lucrul cel mai grav este faptul că nici nu ne mirăm, nici nu protestăm. Orice s-ar spune despre orice, ni se pa¬re normal din moment ce este vorba de „vânzare".
În discursul publicitar realitatea devine o categorie mitologică, care poate fi oricând înlocuită cu alta. Imaginarul personal si colectiv este rupt de realitate şi antrenat într-o serie infinită de real, fapte, imagini, simboluri, interpretări. Dispare astfel sistemul de referinţă la lumea reală şi întreg ansamblul valorilor socio-culturale este redus la „vis", la o „aromă" impalpabilă , al cărei rol este numai de a seduce. Dar şi seducţia este redusă la dragoste de obiecte, iar pulsiunea sexuală este redusă la pulsiunea de cumpărare. Orice marfă poate deveni obiect al dorinţelor sexuale sau partener de dragoste. Astfel, mitologia publicităţii îndepărtează omul de realitate, de orice valoare şi chiar de el însuşi.
Este televiziunea un factor creator de cultură?
Creşterea continuă a numărului de canale de televiziune şi a orelor de emisie a condus inevitabil şi la o creştere covârşitoare a mesajului artistic. Dar în ciuda acestei dominaţii cantitative se disting şi reale potenţialităţi în plan valoric, în acest context, îmbinarea spectacolului cu discursul publicistic inteligent conferind televiziunii valenţe formativ-educative de neegalat.
Din păcate, însă, în ultimul timp asistăm la o prăbuşire liberă a practicilor culturale promovate de toate posturile de televiziune care, lipsite de spiritul critic, „fabrică" totuşi succese surprinzătoare. Şi, în general, preferă „cultura" la îndemână, în locul celei de referinţă. Un anume segment al public ului telespectator doreşte cultura ca pe un serviciu public, asemeni serviciilor asigurate de societăţile de transport sau electricitate.
Ca atare, cultura clasică, impusă de şcoală şi tradiţie, a trecut pe plan secund, locul său fiind luat de „cultura" modernă (video, rap şi tehno) care se bucură de mult succes, mai ales în rândul tinerilor. Sub presiunea spiritului comercial, al obţinerii de publicitate (aducătoare de bani) si luînd exclusiv în consideraţie logica audienţei, cultura clasică este pur şi simplu „fugărită"din televiziune (nu se mai transmit opere, muzică clasică se difuzează la miezul nopţii, iar cinematograful este tot mai mult tratat ca un produs comercial). Televiziunea nu te mai provoacă la reflecţii, ea doar distrează, nu mai cultivă.

Dar, totuși,

O  capacitate de discernămînt, un spirit critic deosebit şi o subtilă percepţie selectivă pot transforma orice program vizual într-un veritabil act de cunoaştere!
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.