Autoritate sau Libertate

În familie funcţia educativă are un caracter esenţial, obiectivul principal fiind dezvoltarea  personalităţii copilului în vederea unui optimum general adaptativ. În acelaşi timp este şi model orientativ, copiii fiind sensibili la modul de a fi al părinţilor lor, încrederea în ei reprezentând unul din suporturile fundamentale ale imaginii despre lume şi despre relaţiile interumane.

Între da si nu

În creşterea şi dezvoltarea sa,  copilul interacţionează cu mediul şi se diferenţiază treptat de acesta. Relaţiile sale vor fi marcate chiar de la debutul vieţii de un continuu dual de libertate-autoritate, permis-interzis, da-nu. El va integra şi interioriza aceste experienţe permise şi interzise şi îşi va da seama că unele atitudini şi comportamente acceptate sunt recompensate, iar cele interzise sunt pedepsite, fiind ameninţat chiar cu retragerea afecţiunii. După cum ne sugerează Jung, există tendinţa ca acele trăsături acceptate să se structureze la nivelul manifest al personalităţii, în timp ce comportamentele interzise, nepermise să fie ascunse şi refulate.
Instinctul de a ascunde există ca act de subordonare faţă de instanţa morală, care în termeni psihanalitici se numeşte supraeu. Dezvoltarea acestei autorităţi psihice de represiune a sentimentelor şi dorinţelor interzise provine, după Bowlby, din frica de a nu fi abandonat de mamă pentru că nu se conformează dorinţelor şi speranţelor ei. Dacă se simte dezaprobat, va fi dezaprobat în întregul "self", împiedicând procesul de autoîmplinire.

Experienţa devine un  fel de piatră unghiulară a validităţii, de aceea şi experienţele negative trebuie acceptate ca atare şi supuse evaluării. În caz contrar, el, copilul, se va simţi valorizat numai când îi mulţumeşte pe cei din jur (mai ales pe părinţi) şi va trăi limitele acestei condiţionări. Când va acţiona în afara sferei pe care o consideră corectă, el va trebui să accepte această experienţă prin prisma aprobării celorlalţi, manifestând serioase dificultăţi adaptative.
Este evident că relaţiile părinţi-copii sunt decisive pentru viitorul "a fi" al viitorilor adulţi. În acest sens vă propunem, în continuare, să încercăm să înţelegem modul cum se structurează şi evoluează aceste interacţiuni în două tipuri de relaţii, şi anume în cele cu tentă mai autoritară şi, respectiv, în cele în care "libertatea" este dominantă.

Modelul autoritar
Cei care subscriu pentru relaţia de tip autoritar o consideră singura certitudine într-o lume haotică şi schimbătoare. Dar pentru a fi eficientă, "autoritatea" trebuie să fie în primul rând consecventă şi coerentă: ceea ce este interzis astăzi, nu poate fi acceptat mâine, iar recompensele şi pedepsele trebuie să fie aceleaşi pentru toţi. Mama nu poate ţine în braţe copilul şi să-l mângâie, ca apoi să-l arunce ca pe un obiect fără valoare. În faţa acestor schimbări radicale de atitudine, copilul va fi mereu în dificultate asupra răspunsurilor cerute, iar această imposibilitate de previziune îi va induce un sentiment de insecuritate.
Alt principiu definitoriu al autorităţii este repartiţia rolurilor parentale, în aşa fel încât copilul să poată recunoaşte persoana care exercită autoritatea, părintele respectiv devenind model, suscitându-i identificarea.

Freud susţine că la copilul mic se manifestă un interes deosebit pentru tatăl său, pe care îl idealizează şi îşi manifestă dorinţa de a se identifica cu el. Această influenţă se reduce pe măsură ce copilul înaintează în vârstă.
În ceea ce o priveşte pe mamă, chiar dacă va fi constrânsă să dicteze reguli şi să impună interdicţii, ea îi va da permanent copilului siguranţa afectivă. Cercetările de specialitate au demonstrat că lipsa afecţiunii materne în primul an de viaţă influenţează sănătatea mintală a copilului, "carenţă" ce nu poate fi remediată după ce copilul a depăşit vârsta de 2 ani şi jumătate. Tot mama este cea care-l va desemna pe tată ca purtător de lege. Bineînţeles că autoritatea trebuie nuanţată în limitele beneficiului copilului; părinţii nu trebuie să o exercite abuziv, transferându-şi asupra copilului toate resentimentele şi nemulţumirile lor. După cum nu trebuie exagerat nici cu interdicţiile. De pildă, se interzice permanent copilului să intre în camera părinţilor şi să doarmă cu ei. Într-un fel îl face să înţeleagă că părinţii se pot dispensa de el, lucru care îl determină să procedeze la fel. Şi acesta este primul pas către libertatea lui viitoare.
Când autoritatea ia forme extreme, devenind tiranică şi totalitară, copilul trebuie să se supună numai datorită relaţiei de filiaţie cu adultul. În acest caz, nu-i rămâne decât o singură soluţie, şi anume cea a dedublării. El îşi va crea o imagine falsă, conformă voinţei, dorinţei şi capriciilor părinţilor, crezând că altfel va fi rejectat şi nu va mai fi iubit.

Modelul democratic
Dar şi trecerea de la autoritate la democraţia familială (care, în general, este necorespunzător înţeleasă) lasă câmp liber tuturor schimbărilor. Destabilizat din funcţia sa de autoritate din raţiunii sociale, culturale sau personale, adultul devine ezitant în luarea deciziilor, evită apatic confruntările şi obstacolele. După Philippe Jeammet, părinţii încearcă o indispoziţie faţă de autoritate, ca şi cum aceasta ar presupune risc şi ameninţare. Sentimentul de teamă pe care-l încearcă este, în general, legat de problemele nerezolvate cu propriii părinţi. Prea multe obedienţe sau prea multe conflicte îi fac rezervaţi în a recrea aceste situaţii cu propriii copii.
Când un părinte abdică de la rolul său, tânărul, în faţa unor diversităţi problematice care-l depăşesc, va ajunge dezorientat şi vulnerabil. Martine Gruere consideră aceasta ca o întoarcere a piramidei de la autoritatea a părintelui la ce a a copilului. Acesta, solicitat fără încetare, va trebui să facă faţă nu numai dificultăţilor sale personale, dar şi celor ale părinţilor. O inversare periculoasă a rolurilor, care transformă, în numele egalităţii, relaţia părinţi-copii într-o relaţie de tipul adulţi-adulţi, iar ecoul produs în conştiinţa tinerilor este imens, ei revendicând agresiv dragoste şi interes din partea părinţilor.

Conduitele deviante, provocările, violenţa, delincventa sunt tot atâtea semnale de alarmă care spun acelaşi lucru, care strigă aceeaşi primejdie, şi anume alienarea şi neîncrederea în părinţi, şcoală, societate. Demisia în lanţ a părinţilor, instituţiilor, societăţii etc. este o dovadă de slăbiciune şi generatoare de pericole pentru un tânăr deznădăjduit.

Să deschidem porţile comunicării

În concluzie, nici autoritate, dar nici indiferenţă. Comportamentul trebuie schimbat: să încetăm să mai fim confuzi, ambigui şi neutri şi să acceptăm să deschidem porţile comunicării pentru copiii noştri, care au nevoie să fie ascultaţi, înţeleşi, îndrumaţi. Să nu-i mai şantajăm niciodată (te voi iubi numai dacă), să-i acceptăm necondiţionat, indiferent de comportamentul lor, să discutăm toate problemele împreună şi să încercăm să privim lumea cu ochii lor, să simţim la fel. Veţi înţelege atunci ce multă nevoie au de noi şi cât de mult ne iubesc.
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.