Ceea ce ne-a apropiat la partenerul nostru –sentimentele, farmecul personal, sensibilitatea, preferințele comune, interesele etc- acum s-au schimbat radical. Nu mai găsim nici un motiv pentru a rămâne împreună. În acestă situaţie unele cupluri se separă, iar altele, nu rareori fac apel la relații extraconjugale pentru a-și satisface noua personalitate.
În istoria unui cuplu, infidelitatea unui partener reprezintă un eveniment deosebit de grav, care declanșează un lanț de suferințe și sentimente de teamă, gelozie, posesivitate etc. Consecințele sunt adeseori grave, chiar dramatice- bolile psihosomatice, depresia, suicidal sau chiar crima pasională, uneori. Și, toate acestea pentru că infidelitatea atinge ceva foarte sensibil și profund în ființa noastră- visul nostru de absolut, acela de a fi iubit în exclusivitate și pentru totdeauna. Există în fiecare dintre noi o nostalgie perpetuă pentru acea “ jumătate” a noastră care să ne iubească și să ne accepte necondiționat.
Infidelitatea –pune sub semnul întrebării însăși valoarea noastră ca persoane, ne face să ne îndoim de noi înșine, iar frica și angoasa de a pierde pun stăpânire pe sufletul nostru. Atunci, suntem copleșiți de neîncredere, frică de abandon, posesivitatea, gelozie, invidie, ură etc. Toată această gamă de trăiri si sentimente se reflectă în nuanțe și intensități diferite în mai toate relațiile de cuplu.
Între "Da" și "Nu"
Nu rare sunt situațiile în care ne confruntăm cu propriile noastre ambivalenţe, ambiguităţi sau paradoxuri. Putem dori un lucru, dar și contrariul lui în același timp: “Doresc o iubire absolută, care să mă înlănțuie până la moarte, dar vreau să fiu și liber ca pasărea cerului- ne declară Vlad T. inginer electronist, căsătorit de 12 ani cu Irina, au împreună o fetita de 9 ani-. Doresc să fiu fidel, dar în același timp apare o dorință de infidelitate. Sunt bun si generos, dar și răutăcios și fals (…). Cred că sunt, pur si simplu, bolnav de dragoste- ne mărturisește in contiunare Vlad - îmi iubesc soția, dar nu pot renunța la prietenele mele. Actualmente am două amante, fiecare corespunde unei părți anume din mine care are nevoie de viață, fiecare îmi descoperă ceva deosebit și inedit și nu pot renunța la niciuna dintre ele. Pentru a mă simți eu insămi am nevoie de mai multe femei. Doar așa lumea există pentru mine, doar așa pot să fiu și să acționez în deplină libertate.
În același timp am nevoie și de soția mea, la care mă întorc întotdeauna, ca la un port mereu deschis și atrăgător.”La amenințarea cu divorțul a soției sale, Vlad a renunțat pentru un timp la escapadele sale amoroase. Iar, când Irina a acceptat să plece trei luni în străinătate pentru un curs de specializare, Vlad s-a simțit complet devastat, îi scria mesaje și îi telefona aproape zilnic, o copleșea cu atenții și declarații de dragoste. La prima vedere am putea aprecia acest tip de comportant, dar în plan inconștient se pot ascunde motivații mai puțin demne de mărturisit, precum dorinţa de a-l domina pe celălalt, de a-l transforma într-un ostatic afectiv, care să ne îngăduie orice capriciu.
Dar, Irina nu de aceste manifestări avea nevoie, ci de receptivitate și înțelegere față de dorințele și nevoile sale proprii, avea nevoie de fapte concrete de respect, suport și afecțiune.
Relaţiile primare cu cei apropiați nu i-au permis lui Vlad să-și creeze condițiile necesare unei desprinderi sănătoase şi implicit ale unei maturități psihologice adecvate. Este evident că Vlad este dependent de dragostea soției, pe care o dorește în mod exclusiv și necondiționat, în schimb ce el se poate manifesta complet liber în planul erotic. Acest tip de dependență a unuia din parteneri îl poate flata pe celălalt, și există tendința de a fi interpretată eronat, ca drept dovadă de iubire autentică și profundă. Ulterior, devine o povară care otrăvește relația. În realitate, nu e nimic flatant aici. Nici măcar nu are legătură cu partenerul ca personalitate distinctă ci mai mult ca obiect pentru satisfacerea propiilor sale nevoi de dependent si afecțiune. Oricare altă persoană în acest rol ar “beneficia” de același tratament.
Soțul meu este cel de-al doilea copil al meu
Pentru o persoană imatură afectiv a fi îndrăgostit cere impetuos a fi acceptat necondiționat, satisfacerea imediată a nevoile, adoptarea credinţele, preferinţele sale etc; trebuie să te dedici în totalitate“ rănii” sale și pe toate acestea le cere cu nerăbdare, chiar cu furie și violență.
Pentru a fi la dispoziția acestuia, partenerul este nevoit să renunţe la sine, la propiile dorințe, aspirații etc. Dar, într-o zi apare și momentul de criză. Partenerul matur iese primul din starea de confuzie (iluzie, proiecții, idealizare) a stării de îndrăgostire, se autonomizează și ia un pic distanța. Celălalt intră în panică, se crede abandonat și trădat. “ Soţul meu este cel de-al doilea copil al meu- ne împărtășește Lara, încerc să-i explic, dar toate discuțiile sunt zadarnice. El susține că este un model de soț, dar eu sunt vinovată că nu-l iubesc și nu-i acord suficient de multă atenție. Am obosit sa fiu mama unui baiețel de 41 de ani”Persoanele cu nevoia exacerbată de dragoste sunt în general instabile, iar parcursul lor afectiv este haotic. Ele sunt frecvent implicate în relații amoroase pasagere și divorțuri, sunt colecționare de infidelităţi. Se entuziasmează cu rapiditate, dar sunt la fel de repede dezamăgite. Își pot provoca lor şi altora nefericirea atâta vreme cât nu vor înțelege că ființa absolută la care visează nu există. De ele depinde să se maturizeze și să găsească absolutul în ei înșiși, atunci vor putea să treacă de la stare de îndrăgostire la iubirea adevărată.
Ioana a renunţat la cariera sa de designer vestimentar și a decis să-și ajute soțul în cariera sa de antreprenor. S-a implicat foarte mult în această activitate, i-a oferit sprijin necondiționat și treptat și-a sacrificat propria personalitate, mulțumindu-se la o viață trăită prin celălalt. Cu cât oferea mai mult cu atât, în mod paradoxal, soțul ei era tot mai nemulțumit și tot mai nerecunoscător. La un moment dat, Ioana s-a repliat și a hotărât să schimbe situația. A încetat să mai lucreze pentru el, și-a găsit un prieten, și-a recăpătat ,astfel, încrederea în sine și elanul pentru viață. Dar, atunci când prietenul său și-a schimbat domiciliu, Ioana s-a scufundat într-o depresie severă, s-a simtit teribil de singură și neajutorată, acceptând foarte greu ideea de a exista prin ea însăși. Ioana a progresat mult prin această relație, dar nu s-a transformat. A refuzat terapia pentru a descoperi cum să trăiască prin ea însăși şi s-a îndreptat spre alte relații de mai scurtă sau lungă durată.
Multe persoane, în special femei, dar nu numai, se complac in relații dificile sau temporare pentru că se tem de singurătate, că nu vor găsi pe altcineva mai bun sau pentru că se tem că “altfel va fi la fel”. Acestea sunt atașamente nocive care induc consecințe negative în planul relațiilor interpersonale.
Cum ar putea fi relația de iubire
Orice “contract de cuplu” se bazează (chiar şi numai implicit) pe diverse idealuri mai mult sau mai puţin comune. Pentru Jean Michel Hirt, putem măsura calitatea „grijii“ prin greutatea mică pe care o pune pe umerii celuilalt: „relaţia face ca fiecare dintre cei doi să primeasca fără teamă diversele mișcări – dispoziții, puncte de vedere, dorințe ale partenerului“.
A-l iubi cu adevărat pe celălalt nu înseamnă doar a-l copleși cu atenții și daruri, ci și ascultarea dorințelor și nevoilor proprii ale celuilalt, a-i oferi încrederea, respectul și libertatea de care are nevoie. Evoluţia se poate face pentru fiecare în sine, dar nu pentru sine, fiecare poate să-și traseze drum spre realizarea de sine contribuind la creearea drumului celuilalt. Fiecare este autonom în împlinirea personalităţii sale, dar protagoniștii se însoțesc, se ascultă, se susțin, se ajută unul pe celălalt. Foarte important este aici principiul reciprocității, sacrificiul de sine ca și egoismul impactează semnificativ relația de cuplu. Uneori, a avea grijă de cineva înseamnă să mergi în vârful picioarelor, să fii discret, să te îndepartezi când și cât trebuie.
„Când prietenei mele i-a murit mama, am simțit ca nu trebuia să fiu excesiv de atent cu ea, ci să îi las timpul şi liniștea necesare pentru ca ea să se refacă, mai ales că mama sa fusese hiperprotectivă și nu îi lăsase loc să se manifeste independent, să fie ea însăși“ – ne-a mărturisit un colaborator de al nostru, neuropsihiatru la un spital pentru copii.
Cu siguranță aceasta autonomie presupune în primul rând maturitate afectivă și încredere în sine „Cu cât suntem mai bine hrăniţi afectiv, în siguranţă, cu atât vom şti să ne tratăm singuri şi nu ne vom baza pe celălalt“, spune psihanalistul Moussa Nabati.
O relaţie vie înseamnă a te îndepărta pentru a te putea apropia din nou.
Dar exista şi un alt gen de spaţiu care este extrem de important în relaţiile interumane. Este vorba despre a lăsa spaţiu celuilalt pentru a fi el însuşi. Altfel spus, a accepta că este psihologic diferit de noi; că fantasmele noastre pot să nu coincidă în totalitate.
Atunci relația de iubire se metamorfozează în dorința de a-și croi drum alături de celălalt pentru a contribui la evoluția și împlinirea sa. A construi o relație autentică în iubire presupune efort și perseverență în lupta cu propria umbră, teamă, egocentrism, posesivitate etc. Și, ca orice travaliu cere efort, creativitate și perseverență.
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.
Posteaza comentariu