În iubirea autentică nu căutăm doar fericirea celuilalt, ci şi unirea cu celălalt. Cel care iubeşte sincer, renunta la propriu sine si se „topeşte” într-o mişcare unică în afara lui, către fiinţa iubită. In cotidian, relaţia bărbat-femeie se trăieşte în cuplul care întemeiează sau nu o familie.Căsătoria implica pasiune , intimitate si angajare reciprocă a a protagoniştilor într-un „proiect” comun cu drepturi şi obligaţii.
Societatea modernă şi-a pus amprenta şi asupra structurii de fond a familiei; cuplurile se fac, se desfac şi iar se refac, şi tot aşa. Este vorba despre fenomenul numit de sociologi „familii sparte, recompuse, în reţea". Lucrul care face problema şi mai delicată este actuala bulversare a rolurilor bărbatului şi femeii. De-a lungul timpului femeia a fost exploatată şi dominată sau dimpotrivă idolatrizată (alteori a fost bărbatul).
În societăţile moderne revendicarea feministă a fost atât de puternică, mai ales în ultimii 20-30 de ani, încât a provocat adevărate crize de incertitudine. Dacă vreme îndelungată masculinitatea părea sigură pe poziţii, astăzi femeile au desfiinţat acest privilegiu. Limitele femininului şi masculinului devin tot mai neclare şi imprecise. Este rândul bărbatului să se afle într-o” situaţie de inferioritate”, să-şi pună întrebări in ceea ce priveşte identitatea sa profundă sau să se simtă în „nesiguranţă”, şi astfel nu de putine ori evadează în sport, politică sau uneori chiar în depresii şi alcool. Dar să vedem, în continuare, ce înseamnă să fii femeie şi ce înseamnă să fii bărbat în societatea noastră?
„A fost o dragoste care a început frumos şi promiţător”
Simina B. are 33 de ani, locuieşte în Bucuresti si lucrează ca arhitectă la propria firma.
De 12 ani este cu Ticu si au 2 copiii împreuna.„Am muncit foarte mult în ultima vreme, ne declară Simina, aşa încât am reuşit sa devin foarte bogată şi independentă, având propria mea afacere şi propria mea lume. Cu toate acestea sunt profund nefericită, tristă şi tânjesc in permanenta după „adevărata iubire”. De fapt, toată viaţa mea nu am simţit decât suferinţă, indiferent cât de mari au fost succesele pe care le-am obţinut. Din copilărie am suferit pentru că părinţii mei se certau mai tot timpul din cauza problemelor cauzate de handicapului fratelui meu mai mic. Nu mi-am dorit decât să plec cât mai repede şi mai departe de ei, ceea ce am şi făcut. Nu am recunoscut niciodată cătă nevoie aveam de dragostea lor, dar am căutat-o după aceea toată viaţa. La 15 ani am fost violată de un prieten mai mare cu 8 ani decât mine. A fost îngrozitor, mi-am revenit, cu mare greutate, deşi chiar şi astăzi mă revoltă gândul că tocmai mie mi s-a întâmplat aşa ceva. La 20 de ani l-am întâlnit pe Ticu, iar dupa 8 luni ne-am logodit. A fost o dragoste care a început frumos şi promiţător, ca apoi, treptat să se scufunde în indiferenţă, frustrare şi resentimente.
Ticu a fost deosebit de tandru şi înţelegător cu mine, făcând tot ce este posibil pentru a fi fericită. Nu aveam încredere în mine, eram dezorientată şi apatică faţă de tot ce se petrecea în jurul meu. Eram mereu nemulţumită, iar sexual nu ne puteam înţelege deloc. M-am retras în muncă, dorinţa de creaţie devenind singurul meu ţel şi singura mea preocupare. A urmat apoi prima relaţie extraconjugală.
Am stat o perioadă, în interes de serviciu, într-un oraş de munte, unde l-am cunoscut pe L., un bărbat cald şi fermecător. Ne-am îndrăgostit unul de altul, mă simţeam minunat şi vroiam să rămân acolo pentru totdeauna, într-o seară, nu ştiu de ce, l-am sunat pe Ticu şi i-am dezvăluit tot. A venit imediat după mine şi m-a implorat să mă întorc, ceea ce am şi făcut după 3 săptămâni.
Foarte greu ne-am readaptat unul cu celălalt, şi am început să trăim în continuare unul pe lângă altul. Apoi Ticu a renunţat la serviciu, practicând temporar alte profesii sub calificarea şi pregătirea lui. A devenit nemulţumit, ursuz şi indiferent.
Între timp am cunoscut un tânăr, S., de 22 de ani, puternic, tonic şi independent. A fost pasiunea vieţii mele, am simţit pentru prima dată bucuria absolută; eram gata să renunţ la tot de dragul lui. El, în schimb, m-a chinuit sistematic în incertitudine, de la momente pline de candoare şi căldură, la scene de răceală şi indiferenţă. Am suferit groaznic, m-am simţit învinsă şi descurajată. Ca de obicei, m-am răzbunat tot prin muncă. Relaţia cu Ticu s-a deteriorat tot mai mult, el a devenit indiferent faţă de mine şi chiar faţă de copii”
Dorinţa de a-1 pedepsi pe „agresorul" dispărut
Problema fundamentală a acestei poveşti de viaţă rezultă din faptul că, „eroina” noastră nu poate primi şi dărui afecţiune. Lipsa dragostei părinteşti şi complexul de inferioritate adiacent i-au marcat profund modul de relaţionare afectivă cu „ceilalţi".Simina a „negat” familia de apartenenţă pentru că nu-i oferea afecţiune, nu corespundea propriilor idealurilor şi ţi-a propus inconştient căutarea unei noi identităţi şi implicit căutarea unei „relaţii perfecte".
În acest context, episodul violului este înspăimântător, dureros şi a modificat mult atitudinea Siminei în ceea ce priveşte relaţia bărbat-femeie. Este firesc ca Simina să fie revoltată, dar în faţa suferinţei singura atitudine realistă este acceptarea faptului că a fost un simplu accident.
Cine se revoltă împotriva suferinţei sale suferă şi mai mult, fără să poată
rezolva problema.
În căutarea” relatiei perfecte”
Pe de altă parte, căutarea unei „relaţii perfecte" presupune aşteptări exagerate din partea partenerului - greu de crezut că vor fi pe deplin satisfăcute. Unirea cu celă¬lalt este mai mult decat o chestiune de proiecţie inconştientă; fiecare partener trebuie să-1 accepte pe celălalt ca pe o persoană reală şi nu ca pe o fantasmă prin care să-şi rezolve propriile probleme. Astfel, cum este şi cazul logodnicului Siminei care prin eforturile pe care le-a făcut a ajutat-o să depăşeşti situaţia, a preluat o parte din probleme ei conform principiului homeostaziei, care funcţionează foarte bine şi la nivelul relaţiilor umane intime, devenind el însuşi trist şi indiferent. Dar spre deosebire de Simina, el nu are aceleaşi pârghii de a depăşi greutăţile, pentru că este „altă personalitate” (un alt mod de a fi şi gândi), care trebuie respectat în realitatea şi integritatea lui fundamentala. Nu cred că a devenit indiferent absolut, ci este doar o culpabilitate refulată pentru că nu poate corespunde idealului logodnicei sale.
Realizări profesionale, bani, statut social sunt compensaţii importante, dar nu suficiente - „bucurii" reduse la zadarnica încercare de-a amâna frustrarea. Orice negare a „iubirii" tânjeşte să se reîntoarcă la „ea" şi dorul acesta se poate uşor preface într-o pasiune mistuitoare. Este şi cazul iubirilor pasionale cu L.
Fuga de noi însine
Oricum era o relaţie fără finalitate; plăcerea lipsită de profunzime nu poate fi decât repetată mai mult sau mai puţin intens sub semnul performanţei erotice, ceea ce ar fi fost profund nesatisfăcător . Este de fapt fuga de noi însine, de un dialog reflexiv în care să ne descoperim, să ne înţelegem şi să ne acceptam aşa cum suntem. Astfel, afecţiunea va rămîne mereu la nivelul dorinţei şi va refuza orice bucurie a posesiunii şi a împlinirii. Inclinaţia către situaţii imposibile (sau către a crea situaţii imposibile) nu face decât să menţină libidoul în frustrare şi ignorarea nevoii reale de afectiune (indiferent dacă partenerul este soţ, amant, prieten).
O iubire autentică cheamă la depăşirea narcisismului şi la percepţia realistă a oamenilor, aşa cum sunt ei - „alţii".
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.
Posteaza comentariu