Am clacat azi când, după un weekend în care m-am deconectat complet de la tot ce înseamnă Internet, am dat peste un inbox plin de mesaje de ajutor.
Senzația, după ce le-am citit pe toate, a fost de sufocare.
Nu știu cum e să fii într-o relație din care să nu ai scăpare. Mi-au scris femei, toate mame, care au o viață mult sub ce-mi poate cuprinde imaginația: bătăi, amenințări cu interdicția de a-și vedea copiii și chiar și cu moartea. Femei care se bucură când soțul le iese pe ușă pentru că pot respira ușurate. Sunt și femei care sunt persecutate de toată familia soțului, nu doar de către el, din varii motive. Toate își pun speranțele într-un divorț pentru care cer ajutor sub anonimat pe unde pot. Sunt și femei care nu au curaj să caute pe Internet informații doar pentru că le e teamă că ar rămâne undeva, în istoricul browserului, iar soțul le-ar ucide în bătaie dacă ar vedea așa ceva.
Sunt femei care stau numai și numai pentru copil și se roagă ca soțul să adoarmă sau să aibă mult de lucru ca să le lase în pace. Sunt și femei care fac sex fără nicio dorință, numai pentru a nu avea probleme. Sexul pentru pace, cum ar veni. Își cumpără liniștea lor și a copiilor suportând o partidă de sex în care un individ, care miroase a alcool și care le bate zilnic, își arată și bărbația fără să-l intereseze ce simte persoana de lângă.
”O fi făcut ea ceva!”
Și o să ziceți acum, cum mulți am auzit la viața mea să zică asta, ”O fi și vina ei! O fi făcut ea ceva!”. Trăim în țara în care nu numai că victima e întotdeauna de vină, dar femeia, dragii mei, femeia va fi întotdeauna vinovată. Am auzit chiar și femei care cred asta.
Știu o femeie care a mâncat bătaie de la soțul ei pe stradă și nimeni, absolut nimeni, nu a intervenit. Să vă spun de ce? Pentru că făcuse ea ceva! Că așa suntem noi, le știm pe toate, mai ales de la distanță, mai ales când trecem pe lângă.
Am ieșit la o plimbare prin cartier și m-am uitat la toate ferestrele blocurilor. Mai în gol, mai în serios, ca să zic așa. Rămăsesem cu gândul toate aceste vieți despre care am aflat curând.
Mă întrebam oare în spatele câtor ferestre se ascund vieți greu de dus.
Câte apartamente nu sunt niște mici închisori ale nefericirii și terorii, în care își duc zilele femei care nu au curaj să strige după ajutor, nu pot să se salveze și pe care, oricum, cred că nimeni nu le poate salva. Câte femei nu păstrează niște aparențe ale unei vieți împlinite doar de frica soțului? Câți soți nu-și tratează soțiile ca pe niște accesorii, niște piese lipsite de importanță, pe care sunt stăpâni? Câți copii nu cresc într-un mediu care le induce ideea că bărbatul este stăpân și femeia sclavă, că bărbatul este om și femeia e femeie? Câți copii nu pornesc în viață cu aceste idei despre lume și viață de familie?
Câți stăpâni de femei are țara asta și noi închidem ochii?
Mi-am adus aminte, cu ocazia asta, și de replica multora din jurul meu când, în urma ecografiei morfofetale, am aflat că urmează să am un băiat: ”E mai bine să fie băiat!” / ”Îi e mai ușor în viață!”. N-am dat importanță atunci, era ultima chestie de care să țin cont - eu îmi doream un copil sănătos, puțin mă interesa ce e. Dar acum mă întreb: asta era, nu? Aici era bucuria și ușurarea faptului că aduci pe lume un băiat? Aici era mândria? Că aduci pe lume stăpân și nu slugă?
Aici puteți citi și cele două povești publicate în campania #FemeiCurajoase: