Poveste adevărată: "I-am dăruit virginitatea, iar el mi-a oferit coşmarul"

Totul s-a întâmplat acum un an jumatate. Eram o fată frumoasă, deșteaptă, deschisă, care însă tânjea să fie iubită. Avusesem câteva relații până atunci, dar îmi doream enorm să întâlnesc marea dragoste, să spun „te iubesc”. Doream să întâlnesc pe cineva care să mă iubească cu adevărat.

Când nu mai credeam că se va întâmpla acest lucru a venit minunea. L-am cunoscut pe EL. Era un băiat drăguț, chiar dacă nu era de nivelul meu. Era mai mic decât mine, eu fiind pe atunci în clasa a XII-a, iar el a XI-a. Avea un nivel intelectual și financiar mai scăzut. Dar niciodata nu m-a interesat asta, ba chiar m-a făcut să țin și mai mult la el, pentru că neavând bani, îi era mult mai greu să își creeze un anturaj dubios. Era un băiat cuminte.

La început părea foarte îndrăgostit de mine. Nu știu dacă a fost cu adevărat sau doar se prefăcea. Asta m-a făcut să mă îndrăgostesc și eu de el. Îl iubeam... Deși nu îmi venea să cred, aveam lângă mine un băiat care mă iubea și pe care îl iubeam în sfârșit. Erau unele seri în care plângeam de fericire. Aș fi făcut totul pentru el. Era totul pentru mine și credeam că și el simte același lucru pentru mine.

Primele patru luni de relație au fost perfecte, deși la un moment dat am descoperit ceva care m-a făcut să îmi pierd oarecum încrederea în el. Dar am trecut peste. Deși știam că e vinovat, nu aveam certitudinea că a călcat strâmb. El îmi jura că mă iubește și m-am gândit că așa este. Am făcut pe oarba pentru că nu voiam să-mi spulber visul. Și am continuat, deși acum îmi dau seama că dacă puneam punct atunci nu pierdeam nimic. Dimpotrivă.

Așa cum am spus, aș fi făcut totul pentru el și am făcut. Pentru mine virginitatea era cel mai prețios lucru, poate chiar mai prețios decât viața mea. Sunt o persoană credincioasă, dar mai mult decât atât, am principii. Mereu am considerat că femeia trebuie să se mărite cu bărbatul cu care face chestia asta, ci nu să umble din bărbat în bărbat. Dar sunt conștientă că trăim în secolul XXI și că până la căsătorie, daca avem o relație de 3-4 ani, nu putem să ținem bărbatul făra acest lucru, atat de ,,vital” pentru el.

Așa că am făcut acest pas, după multe rugăminți din partea lui. A insistat mult timp. Luni de zile. S-a întâmplat asta dupa nouă-zece luni de relație. Nu eram pregatită, însă nu voiam să îl pierd. Îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta. M-a atras și faptul că mi-a spus că nu a fost niciodată cu o femeie, deși nu știam dacă era chiar adevărat.

I-am spus să facem asta doar dacă e sigur că mă iubește cu adevărat, cu defecte și calități. Dacă am făcut acest lucru cu el, îmi doream să rămân mult timp cu el, dacă nu toată viața. Daca nu mă iubești cu adevărat, i-am zis, îmi vei face rău, îmi vei distruge viața. Dar el s-a supărat, că nu am încredere în el.
Nu era vorba de neîncredere, era vorba de teama mea de a nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat de fapt. Și m-am culcat cu el. Am riscat totul pentru el. Am renunțat la tot pentru el, chiar și la momentul în care visam să se întâmple. Voiam să fie special, o atmosferă specială, de ziua mea, dar până atunci mai era aproape o jumătate de an, dar el nu mai avea răbdare, așa că a fost cum a vrut el. Nu a fost nici pe departe cum am visat, dar a fost frumos pentru că îl iubeam.
Peste două săptămâni a început să devină foarte distant. Am început să-l sun eu mai des, să-i zic să ne vedem, iar el să îmi răspundă că nu poate, că are treabă și să-mi zică că nu trebuie să știu eu tot ce face. Că oricum știu prea multe despre el, că sunt geloasă, că nu am încredere în el și tot așa.
Peste alte două săptămâni a găsit alt motiv de ceartă. Știa că sunt geloasă, însă eram de multe ori geloasă pentru că așa ne amuzam pe tema asta. Îmi spunea că sunt geloasa lui mică și că sunt mai frumoasă când sunt așa. În fine, motivul a fost unul bizar. El și-a făcut poze cu clasa și mi-a dat una în care ținea o colegă în brațe. Nu m-am supărat. Aș fi fost chiar nebună să mă supăr pentru asta, chiar dacă în poză erau foarte apropiați. Dar era doar o colegă.

Apoi și-a pus pe messenger o altă poză cu aceeași tipă, într-o ipostază și mai apropiată. Atunci mi s-a pus pata. Nu era vorba de gelozie, ci de respect. Atâta timp cât ai o iubită, nu te afișezi cu poze cu o altă fată, nu? Și cu poze atat de ,,prietenești”. Cum am trecut peste prima situație, treceam și peste asta, însă nu puteam să nu îi zic nimic, să tac din gură și să mă fac că nu-mi pasă. Eram îndrăgostită, dar nu proastă.

Ne-am certat atunci, a fost prima mare ceartă și ultima.

Totul se sfârșise pentru mine. Mi-a zis că nu mai avem ce vorbi, că s-a terminat, că m-a iubit, că încă mă mai iubește, dar nu poate să trăiască așa, pentru că nu am încredere în el, deși așa am fost mereu, deși mi-a dat motive să nu am încredere, deși eu i-am dat cea mai mare dovadă de încredere.
Totuși m-a sunat peste două zile.Voia să rămânem cei mai buni prieteni. Timp de două luni am vorbit aproape în fiecare zi, ca prieteni. Credeam că totuși nu e totul pierdut. Îl sunam, mă suna și el, poate nu la fel de des ca mine, dar mă suna.
Mi-am dat seama însă că această prietenie nu mă lăsa să o iau de la capăt. L-am sunat după aproape două săptămâni în care nu am mai vorbit și mi-a spus că încă se mai gândea la mine, că nu m-a uitat. Eu însă nu am nevoie de vorbe, ci de fapte. Nu am mai vorbit o săptămână și i-am dat un mesaj în care i-am promis că nu îl voi mai deranja niciodată, că dacă va vrea să vorbească cu mine, știe numărul meu. Nu mi-a dat nimic în schimb. De două săptămâni nu am mai vorbit cu el, și mi se par doi ani.

Acum sunt singură. Știu că sunt o fată frumoasă, poate chiar o femeie, o femeie pe care mulți bărbați o vor, însă eu nu am visat niciodată la mulți bărbați, ci doar la unul. Am ieșit cu un alt băiat timp de o lună pentru a-mi arăta că nu îl mai iubesc, că am trecut peste. Însă, ironia sorții, acest băiat m-a făcut să mă gândesc mult mai mult la EL și să îl apreciez mult mai mult, chiar dacă avea zeci de defecte.

,,Noul” era extrem de gelos, nu avea voie să se uite nimeni la mine. În plus el era și foarte afemeiat, dar afemeiat pe față.

Zilele trec mai ușor, însă vin nopțile în care plâng ore în șir. Îl visez pe EL, mă trezesc, iar plâng, plâng în somn, plâng în realitate.
A fost primul și singurul bărbat din viața mea. Îmi e greu să mă mint că voi fi la fel ca înainte, pentru că nu voi mai fi. Știu că am greșit, că am fost prea naivă, însă voiam să iubesc. Pentru că dacă nu iubim, de ce mai trăim?

Acum nu știu ce să fac. Sigur nu mă voi omorî. Viața e cel mai prețios dar, iar pe Dumnezeu trebuie să-l iubim mai mult decât pe oricare om. Mâine mă voi trezi, îmi voi ascunde sentimentele și starea mea reală în fața tuturor, voi zâmbi și voi fi ,,fericită”. Dar și mâine va fi noapte, și de asta îmi este cel mai frică.
Cred că povestea mea poate fi un exemplu pentru alte fete, pentru a nu mai crede în vorbele atât de duioase ale bărbaților.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.