Plecarea într-o ţară străină este un demers destul de simplu. Grele însă sunt integrarea şi acomodarea în ţara gazdă. Emigrant nu eşti atunci când te-ai suit in avion, ci devii, pe parcurs.
Acomodarea poate lua ani de zile, iar unii dintre cei care au trăit-o pe propria piele au asociat-o, pe bună dreptate, cu o a doua maturizare. Eşti nevoit să o iei cu toate de la capăt într-un demers de autodefinire într-o nouă societate. O integrare completă, până la identificarea totală cu nativii nu se produce, însă, niciodată. Odată luată decizia de a-şi continua viaţa într-o altă ţară, emigrantul nu va fi niciodată, în cazul de faţă, canadian, ci un român care trăieşte în Canada. Acomodarea, pe care unii o reuşesc, pe care alţii, nu, este un proces complex de învăţare.
Iar rezultatul lui depinde de mai mulţi factori. Pe de o parte, de, efectiv, felul de a fi al personei în sine, de deschiderea pe care o are la a încerca situaţii diferite, de toleranţa pe care o are la lucrurile pe care nu le pricepe şi cu care nu a fost obişnuit, dar şi de voinţa de a le deprinde. Pe de altă parte, însă, mai depinde şi de felul de a fi al societăţii gazdă. Cu cât este mai primitoare, mai deschisă şi mai gata de într-ajutorare, şi acomodarea devine mai uşoară.Din punctul acesta de vedere, Canada este poate una dintre puţinele ţări din lume care permite unui imigrant să se simtă ca acasă încă din primele zile. Că eşti imigrant sau nativ, în Canada nu prea contează. Este o ţară în care s-a inventat conceptul de multiculturalism, o ţară care s-a construit cu ajutorul imigranţilor, care a primit anual zeci de mii de imigranţi, astfel încât nativii sunt foarte obişnuiţi cu diversitatea de toate felurile.
Cu atât mai mult cu cât şi ei tot din imigranţi se trag. Un român care trăieşte acum în Toronto îmi spunea că, înainte de a pleca din ţară, se gândea că aici îl va privi lumea ciudat pe stradă sau la ghişeu, când va vorbi şi-i va auzi accentul. Doar că odată ajuns aici, acesta a fost singurul lucru care nu i s-a întâmplat. Imigranţii îşi vorbesc propria limbă pe stradă, în magazin, chiar la serviciu, iar unii n-au reuşit să înveţe limba engleză în ani de zile pentru că au trăit doar în comunităţile create de naţiile lor, deşi, poate, sunt cetăţeni canadieni. În aceeaşi ordine de idei, în Toronto există un cartier al grecilor, zona Danforth, cea mai populată pe metru pătrat cu restaurante, apoi cartierul italian, Little Italy, ca să nu mai vorbesc de cel chinezesc. Românii nu au un cartier al lor, dar nouă nu ne place coagularea cu propria naţie :).Prin urmare, acomodarea nu înseamnă neaparat identificarea cu nativii, ci împăcarea cu ţară gazdă, prin acceptare, dar şi cu propriul trecut, în acelaşi timp. Mulţi dintre cei care emigrează, lovindu-se de "răceala" locurilor noi, încep a-şi nuanţa pornirile răutăcioase vizavi de propria naţie, ba mai mult, încep a-şi aminti de ţară doar cu ce însemna ea mai bun. Fiind departe de tumultul social din cauza căruia au plecat, le este mai simplu să vadă şi altfel de detalii. Dar de întors, nu se prea întorc. Deşi sunt destui care o şi fac.
Saramago vorbea într-una din cărţile lui despre imigranţii care dau foc podurilor după ce trec dincolo.
Ei vor fi întotdeauna asupritorii asupriţilor pentru ca vor să uite. Eu păstrez încă o stimă aparte pentru românii care au plecat din ţară, dar care nu vorbesc cu ură despre locurile de provenienţă, ci doar cu o acceptabilă critică de ordin construtiv.Citiţi mai multe în jurnalul meu, Expat în Canada...