Prejudecăţi canadiene

Voi când spuneţi "Canada", ce vă vine prima dată în minte? Steagul, nu-i aşa? :). Eu, înainte de a pleca din România, nu cunoşteam foarte multe detalii reale despre ţara în care mă hotărâsem, la momentul respectiv, să-mi continui viaţa. După logica- ce contează unde pleci dacă nici de unde pleci nu prea contează? Şi în mintea mea, stătută bine în zona de confort a prejudecăţilor, Canada era o ţară "departe", friguroasă, că tot era ea aproape de Polul Nord (stăteam încă bine, unii îşi imaginau că oamenii trăiesc în igluuri), că are natură cât vezi cu ochii întinderea ei nemărginită, şi că e o ţara bogată, ba chiar "the best country in the world".  Şi cam atât. De parcă n-ar fi fost suficient.

Şi n-a fost aşa? Nu prea a fost.

Pentru că imaginile de mai sus nu sunt decât nuanţe de ilustrată care nu au nimic în comun cu viaţa de zi cu zi oriunde pe lumea aceasta. Am descoperit doar o ţară normală, ca oricare alta, în care oamenii se plimbă pe străzi,  preocupaţi, de asemenea, de grija zilei de mâine. În mare. Pentru că grija zilei de mâine la canadieni e puţin diferită de cea a românilor, ca manifestare, dar la bază acelaşi mobil îl are: asigurarea propriului confort. Şi ca să dărâm cu totul miturile, Canada nu mai este nici pe departe atât de departe azi, doar biletele de avion sunt scumpe şi concediile scurte. Au trecut demult vremurile în care europenii emigrau pe vapoare şi le lua cu lunile să ajungă la destinaţie. Nici prea friguroasă nu-i, nu în zonele dens populate, din sud. Clima este cam ca în România, cu iarna care se mai prelungeşte cam o lună, dar şi începe mai târziu. Apoi, e bogată, dar are şi oameni săraci. E unicat poate, dar in niciun caz "the best in the world". Ţara cea mai bună pe lume nu există. Pentru că nu statistica vorbeşte de binele personal. Sunt oameni care spun ca România e cea mai bună ţară din lume şi au şi ei dreptate.

Mie a început să-mi placă foarte mult Canada, pe parcurs. N-a fost dragoste la prima vedere, ci venită treptat, pe măsură ce am cunoscut-o şi am înţeles-o mai bine. Mi-a luat ceva timp pentru că este o ţară total diferită de cea din care am plecat, iar adaptarea nu se produce de pe o zi pe alta. Cele două ţări, pe care le compar pentru că pe ele le ştiu cel mai bine, deşi, la bază, e greşit ce fac, funţionează pe mentalităţi diferite, mentalităţi pe care a trebuit să le înţeleg înainte de a le asimila.

Ca să nu mai lungesc vorba în gol, că-i sărăcia omului, dacă ar fi să mă întrebe cineva ce-mi place totuşi în mod deosebit, decisiv, aici, aş spune că oamenii. Oamenii sunt oameni peste tot, asta este prea clar ca s-o mai menţionez, deşi tocmai am facut-o, dar ce-i face şi mai oameni e modul lor de manifestare în societate.

Unii spun că sunt prea reci canadienii, de parcă le-ar fi luat temperatura, eu nu i-am găsit aşa si cred că nu greşesc când spun că sunt cei mai politicoşi oameni de pe planetă, deşi n-am cunoscut toţi oamenii de pe planetă, dar ei îmi dau, uneori, motive să mă întreb dacă mai mult decât atât se poate?  Se scuză când trec unii pe lângă alţii, îşi ţin tot timpul uşa unul altuia, zâmbesc...unii spun că fals...zâmbetul nu-i niciodată fals, doar rânjetul, dar nu despre el vorbim acum.

Şi sunt foarte paşnici. Ba uneori revoltător de paşnici şi merg pe principiul "trăieşte şi lasă şi pe altul să trăiască". E cam opusul lui "sa moară şi capra vecinului", nu-i aşa? Nu sunt nici ei lemn de icoană, la care să te închini, niciunii nu suntem, dar întotdeauna de la ceilalţi oameni e indicat să luam şi să dăm mai departe numai ce-i bun, ca răul nepropagat moare singur.

Mai multe despre integrarea (în proges) în societatea canadiană, pe blogul meu, Expat in Canada...