Fiecare om îşi propune să fie fericit, iar dacă faci un sondaj de opinie despre asta şi pui o întrebare directă, vei obţine puţine răspunsuri care să ateste faptul că sunt şi oameni fericiţi pe pământ. Deşi de la Al Doilea Război Mondial încoace standardul de viaţă a crescut semnificativ, gradul de fericire al oamenilor nu s-a modificat.
Mulţi cercetători şi economişti au realizat faptul că o speranţă de viaţă mai lungă, mai multă hrană şi condiţii de viaţă mai bune nu duc în mod direct la fericirea oamenilor.
De fapt, această stare nu are legătură cu abundenţa şi bogăţia, are legătură cu modul în care ne raportăm la lume, la comunitate şi la grupul din care facem parte.Fericirea are mai multă legătură cu o proiecţie personală şi subiectivă asupra vieţii decât cu capacitatea noastră de a ne bucura de ceea ce ni se întâmplă. Acest subiectivism e determinat de felul în care am fost educaţi şi mediul în care ne-am format. Dacă, de mic, ţi se spune că ”numai banii aduc fericirea”, acel copil când ajunge adult şi dă peste o perioadă în care nu are suficienţi bani sau, şi mai rău, are de dat bani, normal că nu va avea o prea mare şansă să fie fericit.
Problema orientării educaţiei strict pe performanţa cu orice preţ şi pe dimensiunea materială a lumii, produce multă nefericire în viaţa adulţilor.
De ce? Pentru că viaţa nu e o desfăşurare constantă de evenimente în care începi dintr-un punct şi termini în altul, având numai beneficii pe parcurs. E o călătorie sinuoasă care uneori se desfăşoară cu încetinitorul, alteori cu viteza luminii, iar noi trebuie să luăm decizii, un lucru extrem de neplăcut pentru cei care n-au fost învăţaţi să le ia.Nu există fericire absolută, dar există posibilitatea de a înţelege cum funcţionează lumea, de a te bucura de ceea ce ai, de a încerca să faci ceva pentru cei din jur care, la rândul lor, îţi vor face şi ei viaţa plăcută şi astfel poţi duce călătoria la bun sfârşit fără a avea senzaţia neplăcută că porţi în spate, zi de zi, o mare povară.
Posteaza comentariu