Libertatea de a strâmba din nas la graniţa Uniunii Europene

Dragă Alexandra şi dragă Elena,

Vă scriu aceste rânduri nu pentru a încerca să vă conving de avantajul, de relaxarea şi de oportunităţile pe care le aveţi în calitate de cetăţeni români şi cetăţeni ai Uniunii Europene, nu, vă scriu pentru a face o mărturisire.

Simt cumva că sunt demodat. La 46 de ani, deşi fac eforturi să ţin pasul cu lumea din jur, nu pot să-mi scot din memorie lumea în care m-am născut şi în care am crescut. Am avut o copilărie fericită, o adolescenţă tulbure şi dificilă, dar nu regret nimic din ce-am trăit. Cu toate acestea nu pot să nu observ cât de diferită e lumea de azi faţă de cea în care am trăit în primii 21 de ani ai existenţei mele.

Nu vreau să fiu plictisitor şi să vorbesc despre greutăţile din acea vreme, la fel cum tatăl meu îmi povestea despre greutăţile din vremea lui. Nu vreau să spun că oamenii, astăzi, nu mai au probleme, nu mai suferă, dar, cumva, e pentru prima dată în istoria acestei ţări în care valoarea unui individ se raportează direct la efortul pe care-l face pentru a reuşi.

Avem multă corupţie, dar şi multe oportunităţi. În fiecare an, 25.000 de absolvenţi de liceu pleacă să studieze în străinătate, unii se întorc, alţii nu. Mulţi alţii pleacă pentru a munci doi-trei ani în străinătate şi apoi se întorc să-şi construiască o casă aici, alţii se stabilesc în Germania, Italia, Spania, Franţa sau Marea Britanie.

Fac parte dintr-o generaţia care nu a avut oportunitatea unei astfel de alegeri fără să-şi asume riscuri şi să pună  în pericol viaţa celor rămaşi acasă.

Da, banii se câştigă greu, cu efort, slujbele nu sunt sigure şi e o lume competitivă, dar oricine are o şansă.

Dacă vi se pare că Uniunea Europeană nu vă reprezintă, aveţi libertatea  să plecaţi în SUA, Canada, Australia, China sau Venezuela. Generaţia mea n-a avut această şansă. Nici nu vă imaginaţi dragele mele cât de relaxat sunt din 2007. Din acel moment am ştiut că am o şansă, că pot oricând s-o iau de la capăt. De fiecare dată când călătoresc liber îmi imaginez că aş putea să trăiesc în Barcelona, Paris, Londra sau în oraşe mai mici ca Nisa, Napoli sau Bratislava. Oricând pot să-mi iau familia şi să plec, să încep o viaţă nouă şi, astfel, în fiecare zi îndrăgesc şi mai mult viaţa mea din Bucureşti, alături de fiica mea, de soţia mea, de părinţi, de surori, de prieteni, de terenurile de sport, de terasele şi parcurile oraşului în care m-am născut.

Poate, pentru tânăra generaţie, Uniunea Europeană e un moft, e o organizaţie imperfectă, e o manifestare a globalizării, dar ar trebui să vă reamintesc faptul că tocmai am trecut printr-o mare criză economică neprovocată de această organizaţie imperfectă, dar care a salvat Grecia, România, Bulgaria, Ungaria şi alte state conduse de oameni politici iresponsabili.

Şi chiar dacă nu credeţi, adevărul e că trăim cu toţii mai bine de când am aderat la UE. Dacă prin absurd s-ar întâmpla o nenorocire şi toate programele finanţate de această organizaţie imperfectă s-ar opri, abia atunci, dragele mele, aţi înţelege cu adevărat ce înseamnă lipsa de perspectivă.

În încheiere, aş vrea să vă spun că e bine să profiţi de ceea ce-ţi oferă viaţa, iar pentru propriile eşecuri e bine să începeţi schimbarea cu voi, nu cu cei care au reuşit să realizeze această uniune imperfectă la care alţii visează.

Explicaţie. Alexandra şi Elena sunt două cititoare care consideră că preţul plătit pentru a fi membri în UE este unul prea mare.