Care e legătura dintre mişcare şi fericire?

Era o vreme când scriam mai des despre alergare. Acum, alerg pur şi simplu. Mişcarea face parte din mine. Nu mai simt nevoia să o împărtăşesc, nu mai simt nevoia să o povestesc. Duminică voi lua startul în cel de-al 11-lea maraton. În urmă cu şase ani când am început să mă antrenez, mă gândeam cu înfrigurare să reuşesc să parcurg măcar o dată cei 42,195 de kilometri. Apoi, am înţeles.

Cumva, tot ce facem în mod constant, fiecare zi în care reuşim să nu ne trădăm şi să ne ţinem de un vis, ne întăreşte.

Alergarea m-a şlefuit. Nu mai repet aici tot ce-am câştigat prin sport, pot să spun doar că m-am recâştigat pe mine. Alergarea m-a ajutat să-mi cunosc limitele şi să găsesc soluţii ca să le depăşesc.

Viaţa de adult e plină de înfrângeri. În fiecare seară când mergem la culcare trebuie să recunoaştem că a mai trecut o zi în care ne-am îndepărtat puţin de visurile noastre din adolescenţă. Cum putem să regăsim acea prospeţime a gândului, a corpului, acea poftă de viaţă fără a apela la ajutoare mereu aflate la îndemână cum ar fi alcoolul, ţigările şi alte substanţe, dependenţe care până la urmă ne construiesc iadul personal?

Pentru a vedea la ce e bună alergarea, faceţi-vă timp şi mergeţi în Herăstrău sau în oricare alt loc unde se strâng joggerii, vorbiţi cu unul dintre ei şi veţi descoperi un om fericit.

Alergătorii sunt fericiţi prin definiţie şi nu pentru că au mai puţine probleme decât ceilalţi muritori, nu. Ei sunt fericiţi pentru că, prin alergare, se întorc de fiecare dată la esenţa existenţei, la mişcare.

De când alerg, asociez întotdeauna nefericirea cu nemişcarea. Ştiu că va veni o vreme infinită de repaus, dar până atunci de ce să nu mă bucur de fiecare pas? Viaţa înseamnă mişcare, e ciudat cum civilizaţia noastră cultivă comoditatea cu orice preţ şi sedentarismul.

Oamenii nu sunt aşa. Nu s-au născut să fie graşi şi trişti.

Acum, alerg pur şi simplu, iar atunci când vă consideraţi nefericiţi sau nefericite, puneţi-vă tenişii şi ieşiţi în parc.