O mare parte din viața de familie se petrece în bucătărie. Durerile noastre emoționale, ca și cele mai puternice hohote de râs când tata vine cu cămașa întoarsă pe dos, se desfășoară acasă, de cele mai multe ori în partea intimă a casei, care este bucătăria. Și râsul, și plânsul sunt acasă. Așa au apărut expresiile “fiecare cu bucătăria lui” sau “ce se petrece la noi aici, e bucătăria noastră”. Cu alte cuvinte, ceea ce e rușinos și dureros legat de noi rămâne în bucătărie. Iar rușinea doare când e acoperită de tăcere și ne îngreunează relațiile, după cum spunea cel mai cunoscut cercetător al rușinii din lume, autoarea Brene Brown.
Cum se instalează rușinea în ființa noastră și cum ne umbrește relațiile
Încă de mici am fost atenționați asupra faptului că ceea ce facem nu e suficient de bine. Notele puteau fi mereu mai mari, camera mereu mai ordonată, bucătăria mai curată. La școală nu eram apreciați dacă pâram alți copii, fiindcă nu era frumos. Noi trebuia să îi înțelegem pe cei din jur, înainte ca noi să fim înțeleși! Fetițele erau certate dacă se supărau pe prietenele lor, sau dacă se înfuriau. Băieții erau certați dacă nu ripostau și ei cu un pumn atunci când erau loviți. Cu alte cuvinte, fetele erau certate pentru că nu aveau grijă de relații, iar băieții erau certați că nu sunt puternici.
Adică fetele nu aveau voie să se înfurie sau să ocupe locul 1, iar băieții nu aveau voie să fie triști și să simtă teama.Așadar a existat întotdeauna o opresiune asupra noastră de a fi într-un anumit fel. Iar când nu eram în acel fel, valurile de dragoste care curgeau către noi în perioada fluxului - atunci când eram drăguți și ne conformam normelor sociale - se retrăgeau ca un reflux. Iar în perioada refluxului ne simțeam singuri și izolați. Iar problema cea mai mare a fost aceea că normele sociale au devenit și normele familiale. Dacă acasă am fi avut un punct de sprijin, dacă familia de origine ar fi fost insula de liniște și acceptare necondiționată în mijlocul unui ocean uneori tumultuous, alteori interesant, alteori maiestuos, atunci viața noastră ar fi fost mult mai bună. Atunci noi am fi fost mult mai bucuroși de ființa noastră și am fi trăit fiecare clipă cu mai mult nesaț!
“Este rușinea…cea care îmi arată privirea celuilalt și pe mine la capătul acelei priviri” – Jean-Paul Sartre
Potrivit citatului din începutul acestui articol, așa cum Sartre a înțeles atât de bine, atunci când ne simțim rușinați de ceea ce suntem, ne privim ca fiind defecți în fața unei persoane care are rolul de judecător. Rușinea ne ține prizonier în ochii celorlalți.
În munca mea cu părinții, povestesc ardent despre cum mama și tata sunt oglinzile în care copiii se văd pe sine și care le formează imaginea despre ei înșiși. Astfel, dacă părinții reusesc sa gestioneze corect situatiile delicate (de exemplu atunci când copilul minte, fură, exagerează cu folosirea device-urilor sau mănâncă prea mult ori prea puțin), fara sa induca o un sentiment negativ atunci cand ii dau o lectie de viata, atunci șansele sunt mari ca acel copil să simtă că merită să fie iubit în orice circumstanță. Rușinea apare din cauză că oglinda părinților și a celor din jur reflectă o imagine urâtă despre sine. Pe care copilul și-o asumă, fiindcă…părinții au mereu dreptate, așa sunt copiii programați genetic să creadă!! Odată instalată în creierul nostru emoțional, rușinea nu mai pleacă așa ușor și îl însoțește pe copil în toate situațiile sale de-a lungul vieții.
Cu ea pășește și în întemeierea propriei familiii, când devine partener de cuplu.Astfel, în orice familie avem doi parteneri care vin fiecare cu propriul bagaj de rușine moștenită în familia în care s-a născut, în școala pe care a făcut-o, în relațiile de prietenie pe care le-a avut. Rușine care, probabil, nu a fost vindecată. Care, așa cum spunea cel mai mare cercetător al rușinii din lume, Brene Brown, ne face să nu ne simțim bine cu noi înșine, să nu ne iubim și să ne angajăm în comportamente agresive sau defensive cu cei din jur. Așadar, rușinea umbrește toate relațiile frumoase pe care le avem, inclusiv pe cele de cuplu și cea parentală.
În cultura românească, dar și în alte țări, una din cele mai mari rușini ale unei familii este aceea că este nereușită. “Rufele nu se spală în public”, sau “Nu spunem altora din bucătăria noastră” am auzit inca de când eram mici. De aceea, pentru a păstra aparențele unei familii solide, facem orice să ascundem durerile din interior. Fiindcă dacă arătăm că nu avem relații familiale bune, atunci cei din jur ne vor condamna. Ne e greu să recunoaștem că avem probleme în relația cu copiii, că nu ne descurcăm cu ei la momentul somnului, al temelor, la minciuni, lucruri pe care ni le ascund.
Dar ne e și mai greu să recunoaștem că relația de cuplu nu mai merge. E ca și cum noi, ca persoane, am eșuat. Noi, românii, nu am fost învățați să cerem ajutor. De aceea, când apare greul în relații, ne angajăm în acele comportamente agresive și defensive pe care le descrie Brene Brown: aruncăm vina pe celălalt că relația nu merge sau ne retragem în hobby-uri și ne construim vieți paralele celei de familie, acest lucru implicând de multe ori o relație extraconjugală.Materialul este redactat de Otilia Mantelers, expert parenting în joaca terapeutică cu copiii de la 0-10 ani și este parte din campania manifest Arctic “Știm familiile de români din interior”, care celebrează frumusețea din interiorul familiilor și faptul că fericirea nu ține de tipare, ci de unicitatea membrilor și momentele autentice pe care le trăiesc acasă.
Posteaza comentariu