Multi oameni sustin ca spitalizarea este inutila sau chiar nociva. Daca ei sunt parinti si pacientul este copilul lor, fireste ca decizia pe care o iau in legatura cu internarea sau externarea il va privi direct.
Asadar ne propunem sa vorbim astazi despre ce starneste in noi ideea de spital,
de a sta internat in spital, de tratamentele sau interventiile care au loc acolo.
Este oare spitalul ceva de speriat?
Si daca da, ce-l face sa fie asa?
Ce inseamna internarea din punct de vedere psihologic?
Cum suporta copiii si adolescentii spitalizarea?
Cum ii putem ajuta?
Spitalul este ceva bun sau nu?
Multi dintre voi aveti raspunsuri clare la aceste intrebari si multe exemple si argumente cu care sa le sustineti. In functie de experienta fiecaruia (si nu ma refer la una strict individuala ci la cea a intregii familii), spitalul este ceva bun, salvator sau ceva rau, ucigator, maladiv, nociv. Asta depinde mult de cum au decurs spitalizarile celor apropiati, de traumele si suferintele lor, de motivele pentru care au fost in spital etc.
Desi nu este in niciun caz placut pentru nimeni sa stea in spital, unii suporta mai bine decat altii. La o extrema se afla cei care nu accepta sub niciun motiv sa se interneze si refuza si spitalizarea copiilor lor. La cealalta extrema sunt cei carora "le place" in spital, adica se simt ingrijiti, linistiti de investigatii si analize, bine tratati, simt ca spitalul este ceva sigur etc. Asadar ajungem la concluzia ca, cu toate neplacerile lui, spitalul este suportat sau nu, acceptat sau nu in functie de ceva foarte personal, nefiind in sine nici un loc groaznic, nici unul minunat.
Ce anume face spitalul infricosator?
Daca spitalul este ceva de speriat, ne intrebam ce anume il face asa. Obiectiv vorbind, conditiile din spital, oricat de bune ar fi, nu asigura confortul de acasa, spitalul nu este un "acasa", cu caldura sa, cu membrii familiei, cu lucrurile personale. E un loc strain, in care sunt oameni bolnavi, in care se moare, in care oamenii sufera, in care nu ai ce-ti trebuie sau cu ce esti obisnuit, pe care il asociezi cu boala. Toate acestea sunt de speriat chiar daca rational ne straduim sa gandim ca este un loc unde primesti ajutor, unde esti pentru a te insanatosi, unde ai ajuns de nevoie si nicidecum de placere.
Spitalizarea poate insemna interdictii, durere, frica...
Din punct de vedere psihologic, spitalizarea inseamna o situatie stranie, un loc neobisnuit, o viata (chiar daca doar de cateva zile) frustranta, interdictii, neplaceri, durere, neliniste, anxietate, frica, ingrijorare. Pentru copii lucrurile stau diferit in functie de varsta copilului, de motivul internarii, de toleranta lui la schimbari si la frustrare, de atitudinea parintilor, de trairile si reactiile lor afective. Intalnim cazuri de copii pentru care spitalizarea a fost o trauma, in care si-au pierdut identitatea de sine, in urma careia au suferit psihic. Altii care isi amintesc cu neplacere dar care au suportat bine si fara reactii negative. Altii care si-au facut prieteni alti copii sau care nu au ajuns sa simta ceva neplacut sau frustrant.
Copilul poate simti spitalizarea drept o pedeapsa
In multe familii insa, spitalizarea este considerata ca ceva extrem si copii sunt amenintati cu: "ajungi la spital", "vei fi internat in spital daca... nu mananci/ nu dormi/ mai faci pipi in pat/ alergi si cazi etc. Astfel prezentat ca o amenintare, spitalul dobandeste automat o aura negativa. Copilul il simte ca pe o pedeapsa pentru diferite fapte sau pentru o vina reala sau nu.
In cazul adolescentilor, ei o resimt adesea ca pe o intruziune in intimitatea corpului lor si de multe ori o refuza sau o evita. Multi se simt lipsiti de aparare, lipsiti de tot ce este al lor, "dezbracati" la propriu si la figurat, testati, investigati fara voia si consimtamantul lor. Spre deosebire de copii care se apara si se descarca prin frica si plans, adolescentilor nu li se mai permit aceste reactii sau chiar ei insisi sunt cei care si le interzic.
Cum ii putem ajuta?
In functie de contextul in care survine necesitatea internarii, ii putem ajuta si sustine mai mult sau mai putin prin reactiile noastre ca parinti. A sta alaturi de ei, a-i incuraja, a le vorbi despre boala lor, diagnostic, intrerventii, despre cat va dura, pemitandu-le sa se exprime, sa intrebe, sa aiba propriile opinii sunt de mare ajutor dar fiind faptul ca oricine se afla intr-o situatie similara resimte vulnerabilitate, frica, dorinta de protectie. In afara de aceste mici ajutoare, o atitudine obiectiva fata de spital, de necesitatea internarii, fata de tratamentele care nu se pot desfasura decat in spital, fata de siguranta mai mare din punct de vedere medical, lipsa criticilor nejustificate la adresa spitalelor in general, lipsa exagerarilor de tipul "in spital este groaznic", "numai in spital sa nu ajungi" etc. il ajuta pe copil sa-si formeze o reprezentare despre acest loc numit spital si sa poata sa stea in el fara angoasa.