Chiar daca parintii ascund evenimentul mortii, in special in cazul unei rude, copiii simt starea lor, suferinta lor, le vad lacrimile, tristetea, observa absenta celui mort si simt ca ceva nu este intocmai cum li se spune. Atunci frica lor creste si mai mult pentru ca se simt speriati si singuri. Parintii lor ii mint, se ascund de ei, nu accepta sa vorbeasca despre asta, nu le permit copiilor sa puna intrebari, nu sunt alaturi de ei. Copiii isi vad parintii unul cu altul, cu suferinta lor "de oameni mari" si se simt singuri.
De multe ori, copiii insa se si invinovatesc pentru moartea celor dragi, fie ei oameni sau animale. Nu putinele sunt cazurile cand parintii au fost cei care au spus: "Din cauza ta a murit pentru ca n-ai fost cuminte, pentru ca nu ai ascultat, pentru ca n-ai avut grija". Povara aceasta este mult prea grea pentru un copil care nu cunosate inca consecintele faptelor sale si deci nu poate aprecia daca el este cauza sau nu. In plus, atunci cand ceva li se ascunde, copiii cred in mod justificat ca exista o legatura cu ei, deoarece acest lucru nu li se spune.
Este drept ca, fie provocata de o boala, fie de un accident, moartea ne lasa pe toti fara cuvinte, nu stim "De ce?", nu stim "Cum am fi putut face mai mult?", nu stim "Daca am fi putut-o impiedica?". In acest context, este greu sa ne raspundem propriilor intrebari, si cu atat mai greu sa raspundem intrebarilor copiilor nostri.
Cel mai important in cazul unei pierderi este sa fim alaturi de copil, sa ne simta langa el pentru a nu-i fii si mai frica decat ii este. Inevitabil, la orice moarte, copii intreaba: "De ce a murit?", "Noi o sa murim?", Tu o sa mori? Cand?", "Eu o sa mor?", "Unde ne ducem dupa ce murim?", "Te doare cand mori?", "Si copiii mor?". Ei vor sa-si recapete siguranta si incredere ca nu sunt in pericol, ca nu-i vor pierde pe cei dragi, in special pe parinti.
Moartea brusca si inexplicabila, moartea copiilor sunt fara explicatie atat pentru adulti cat si pentru copii, astfel incat sunt foarte greu de abordat. In general, copiii afla si accepta ca cei care sunt batrani mor pentru ca au terminat de trait.
Posibilitatea de a exprima ceea ce simt, tristete, regret, dor, disperare, furie, revolta, posibilitatea de a aminti despre cei morti, de a intreba diferite lucruri despre asta, de a vorbi despre temerile lor ii ajuta sa faca ceea ce se numeste "doliu", adica travaliul prin care acceptam lipsa celui care a murit si ne putem continua viata si activitatea.
Perioada de doliu este necesara atat adultilor cat si copiilor, fiind contraindicat sa ne facem ca am uita, sa refuzam sa discutam, sa plangem sau sa ne amintim si sa ne fie dor de cel ce nu mai este. De asemenea, in perioada de doliu, nu incercam sa-l "inlocuim" pe cel pierdut, fie ca este vorba despre un animal, fie ca este vorba despre un om.
Poate va surprinde ca vorbesc de moartea animalelor si a oamenilor intr-un mod asemanator si fac asta intrucat pentru copii suferinta este aceeasi. Ei se ataseaza de animalele de companie la fel ca si de persoane si nu este indicat sa ii luam in ras sau sa ne suparam ca pun pe picior de egalitate o bunica si un catel. Copiii nu fac diferenta intre diferite forme de viata si pentru ei moartea inseamna incetarea vietii. Toate celelalte lucruri legate de religie, ritualuri, teorii despre moarte apar mai tarziu.
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI
Comentarii (6)
Da exemple de alte lanturi ale vietii, din care poate face parte si omul.
Nu incetez sa nu ma intreb cu stupoare de ce si-or da unii cu parerea doar asa ... sa se bage si ei in seama ... Apropos de persoana care spune "ma sperie gandul ca am putea ajunge asa de ipocriti ca americanii" ... Stimata doamna / Stimate Domn, mai informeaza-te. Americanii isi discuta problemele cu copii, si facand o paralela la subiectul mortii, chiar au o modalitate de abordare fata de copii pe care eu as numi-o admirabila. Pe de alta parte ei stiu sa-si aiba grija de animale mult mai bine ca noi, care nu avem nici legislatia si nici politia animala care sa ne sara in ajutor. Trei la mana, nu vad care ar fi diferenta intre moartea animalului de companie si cea a cuiva din familie. Poate ca persoana care-i acuza de ipocrizie pe americani isi tine cainele in curte, legat cu lantul si-i arunca o bucata uscata de paine sa manance ... altfel nu vad cum ar putea ajunge la o asemenea concluzie. Vedeti Dvs., eu am crescut de la mai putin de o luna un ciobanesc german, care a murit la varsta de 14 ani. Cuvintele sunt de prisos, iar cei ce stiti ca animalele de companie sunt membri cu drepturi depline ai familiilor voastre, asa cum a fost Luke pentru mine, veti intelege perfect. Si a fost inca mai dureros decat atunci cand a murit bunica mea parca ... De ce ? din cauza moralei ! Morala ? Pentru ca animalele te iubesc neconditionat, oamenii insa nu...
Daca ai avut un animal de companie si a murit te asigur ca durerea este egala. Nu cred ca e vorba de ipocrizie aici.
Nu se poate sa punem pe picior de egalitatea moartea animalului nostru de companie si mortea unei rude sau cunostinte apropiate,este o mare diferenta,trebuie sa fim capabili sa facem diferenta aceasta.In america ei chiar cred ca exista un rai al animalelor unde li se duc animalele dragi(aici vorbesc de oamenii maturi nu de copii)spitalele veterinare trimit clienilor carora le mor animalele felicitari de condolenate....sunt probeleme mult mai mari pe lumea asta decat punerea pe picior de egalitatea moartea pisicii cu ce-a a unui om...ma sperie gandul ca am putea ajunge asa de ipocriti ca si americanii.
De ce autoarea articolului (sau toti psihologii?) spun ca doar cei mici pun pe picior de egalitate un animal cu un om? Nu e NORMAL sa facem asta toti? Adica si adultii. Nu consider nici slabiciune si nici lipsa de maturizare sau altceva faptul ca tin la animalele mele la fel ca la o persoana draga. De fapt animalele nu m-au dezamagit niciodata, in timp ce oamenii (majoritatea lor), prin comportamentul lor imi demonstreaza ca nu pot sa am incredere in nimeni,ba chiar imi provoaca sila, dezamagire,etc
Si noi ne-am confruntat cu aceasta situatie.Socrul meu a murit, fetita mea de 2 ani era foarte atasata de el. Dupa cateva zile am trecut intamplator prin fata spitalului si mia zis sa mergem la tataie Pita (Mitica), a fost cel mai greu moment ptr mine si sotul ei sa-i explicam ca tataie ie sus la doamne.Si acum sunt momente cand ia telefonul si vorbeste cu el,il intreaba daca o iubeste.E dureros, dar nimeni nu e nemuritor
Posteaza comentariu