"Si tatal lui a mers foarte repede si tot asa nu statea locului o clipa", spune o bunica privindu-si ostenita, dar incantata nepotelul de 1 anisor.
"Mi-e teama sa nu semene cu sora mea care a vorbit abia la 4 ani", ne impartaseste o mamica ce plimba in carucior bebelusul sau de doar 4-5 luni.
"Sper sa semene cu sotul meu care invata atat de usor limbi straine", spune o viitoare mamica mangaindu-si burtica.
"Poate seamana cu sotia mea, eu nu eram timid cand eram mic", isi exprima un tatic nedumerirea fata de comportamentul retras al baietelului sau.
Ce inseamna acest "a semana"?
La ce se refera parintii cand spun aceste lucruri? Ce se mosteneste si ce se invata de la parinti, bunici sau alte rude? – iata intrebari la care am fi cu totii curiosi sa aflam raspunsul.
Este firesc ca fiecare parinte sau viitor parinte sa-si doreasca tot ce este mai bun pentru copilul sau. Asta inseamna nu doar sa aiba tot ce are nevoie sau ce-si doreste, dar si sa fie inzestrat cu multe calitati, sa aiba talent, sa aiba inclinatii artistice sau sportive, sa dispuna de o inteligenta superioara, sa fie frumos si cate altele.
A cauta asemenari este insa mult mai mult decat atat. Este realizarea unei dorinte de siguranta, o lupta impotriva incertitudinii si a necunoscutului, care ne ingrijoreaza pe toti mai ales cand vine vorba despre viitorul copilului. A sti cu cine seamana este un fel de a prevedea cum va fi, ce va face. Este linistitor sa gasim indicii de care sa ne sprijinim pentru a ne imagina ce va fi in viitor. "Va fi inalt ca tatal lui", "Va deveni pictor ca bunica", "Seamana cu mine, o sa-i placa sa calatoreasca".
De cele mai multe ori, vedem incantare pe fata adultului care priveste cu dragoste copilul si vorbeste de astfel de asemanari cu rudele. Alteori, o unda de nelamurire ii strabate fata: "Nici nu stiu cu cine semeni, nimeni din familia noastra nu a fost asa".
Important este ca aceasta cautare nu se opreste niciodata si ea este o dovada de apropiere si de iubire. E ca si cum am cauta noi motive ca sa ne simtim asemanatori cu copilul nostru, sa aratam ca este al nostru, ca avem lucruri in comun, ca face parte din familia noastra si a partenerului, ca ii place ce ne placea si noua cand eram copii. Este adesea si o intoarcere in timp, la vremea cand eram noi insine copii. Ne amintim cu ce ne jucam, cum aratam, ce faceam, ce ne placea si cine era in jurul nostru. Ca si cum am revedea o intreaga istorie, de cand eram mici pana cand am devenit parinti... De multe ori asemenea reamintiri ne fac sa cautam fotografii, obiecte de cand eram mici, sa vorbim le vorbim copiilor nostril despre bunici, despre matusi, despre locuri de demult.
Copiilor le place asta, sunt incantati, isi fauresc o poveste a vietii lor inca inainte de a fi pe lume, afla din cine se trag, cum era cand parintii erau mici. Si ei vor spune la un moment dat: "Seman cu mama, fac asta exact ca ea!"
Psiholog Anca Pietraru
Ii puteti adresa intrebari autorului AICI