Epilepsia la copil si adolescent

Epilepsia constituie una dintre afectiunile neurologice cele mai severe. Este de multe tipuri, are multe cauze, multe forme de manifestare atat ca frecventa cat si ca aspect clinic, multe variante de tratament. Progresele din plan medical au dus la cercetari ample in privinta antiepilepticelor.

Epilepsia poate fi traumatica, in urma unor leziuni cerebrale, a unor tumori sau a unor atingeri neuronale sau functionala. Ea este asociata cu diverse alte tulburari si descrisa sub multe forme si denumiri legate de numele celor care le-au identificat si studiat, forma respectiva, de varsta debutului, de forma crizei, de frecventa sau amplitudinea crizelor.

De asemenea, se aduce des in discutie ereditatea epilepsiei doar ca ea nu raspunde unui mecanism simplu, existand forme care se transmit ereditar si forme care apar din alte cauze. Vom descrie anumite crize si ne vom ocupa mai mult de impactul asupra copilului sau adolescentului si familiei lui, de aspectele legate de scoala si relatiile sociale, de o eventuala abordare psihoterapeutica a copilului sau a parintilor.


Care sunt cauzele?

In jurul epilepsiei circula multe mituri, superstitii si idei preconcepute. Incepand cu cele legate de diavolul intrat in corp si pana la cele care sustin o degenerescenta a familiei, toate afecteaza inconstient atitudinea parintilor si a pacientilor. De unde abundenta acestor prejudecati? Cea mai importanta cauza o constituie aspectul crizei epileptice care ingrozeste, uimeste, aduce sentimentul de neputinta tuturor celor prezenti, angoasa de moarte. Cu atat mai mult cu cat este vorba despre un copil sau un adolescent. Panica si groaza apar imediat si chiar dupa ce criza trece, urmele lor raman ca si amintirea crizei sau crizelor la care parintii au asistat. Este o amintitre ce nu poate fi stearsa. Fireste, asta este situatia cand vorbim despre criza de “grand mal” si nu despre cea de “petit mal” care consta doar intr-o scurta absenta, ce poate trece neobservata.


Decesul in timpul crizelor este destul de rar

Sunt insa forme de epilepsie cand crizele sunt deosebit de ample, cu pierderea constiintei, miscari tonico-clonice, emisie de urina, muscat, inclestatul gurii, perioada lunga de inconstienta dupa criza sau forme in care sunt cateva crize pe zi. Desi decesul in timpul crizelor de epilepsie este rara si accidentele majore de asemenea, asta nu produce nicio linistire anturajului. In plus, ne putem referi din punct de vedere psihologic la modul in care copilul sau adolescentul resimte aceste crize precum si schimbarile in personalitatea lui care au loc. Uneori, se instaleaza o anxietate enorma, alteori o retragere din relatiile sociale, un esec sau abandon scolar sau manifestari agresive. Pentru toate acestea ajutorul psihoterapeutic este binevenit intrucat este dificil sau imposibil de elaborat psihic o asemenea manifestare cum este criza epileptica cu toata incarcatura ei.

Sigur ca toate aceste consideratii, precum si discutiile cu copilul sau adolescentul, ajutorul in a elabora psihic o asemenea boala se fac in conditiile unui diagnostic cert de epilepsie, dupa un diagnostic diferential facut de un medic neurolog. Diagnosticul diferential se discuta cu: spasmul hohotului de plans, despre care vom vorbi separat intr-un alt articol, crizele neepileptice cum ar fi sincopa si crizele isterice. In niciun caz, familia si anturajul nu trebuie sa puna eticheta de “epileptic” unui copil sau adolescent in functie de comportamentul lui sau sa-l trateze batjocoritor in cazul in care are aceasta boala.

Interferentele cu viata pacientului sunt numeroase si studiile arata o corelatie intre un mediu incarcat afectiv, tensionat, conflictual si producerea crizelor epileptice. Abordarea este insa foarte ampla din acest punct de vedere psihopatologic si etiologic si depaseste cadrul medical al diagnosticului si tratamentului medicamentos. O psihoterapie in care este implicata toata familia ar fi cea in masura sa descopere sensuri inconstiente ale conflictelor, ale anumitor relatii dintre membrii familiei, ale unor secrete sau mandate transmise de-a lungul generatiilor, ale crizei epileptice ca simptom care “spune” ceva sau care reprezinta singura “iesire” posibila la un moment dat dintr-o situatie insuportabila pentru subiect.


Influenta asupra parintilor

Atitudinile familiale oscileaza intre supraprotectie si interzicerea oricarei distractii si activitati sportive sau solicitante pentru copilul sau adolescentul cu epilepsie si respingere, retragerea afectiva si dezgust. Copilul este considerat incurabil, fara viitor, adesea retras de la scoala sau descurajat in privinta oricarei activitati de care se apuca.  De multe ori, “rusinea” este cea care apare in prim planul afectivitatii familiei, ceea ce conduce la atitudini total neproductive pentru copil, pe care simt nevoia sa-l ascunda mai degraba decat sa-l ajute.

Din punct de vedere psihoterapeutic, in functie de cererile familiei, de varsta copilului sau de gravitatea bolii, de posibilitatile de timp si de energie alocate terapiei se pot face diferite amenajari ale cadrului, incluzand consilierea psihologica a parintilor, ajutor psihoterapeutic pentru copil sau adolescent care sa elaboreze psihic si sa exprime ce simte, terapie de familie sau in diada parinte-copil. Intotdeauna este nevoie de constanta si continuitate in acest demers atat din partea parintilor cat si a terapeutului, de evitarea intreruperilor bruste si a schimbarilor de cadru care pot fi resimtite la fel de traumatic ca si crizele in sine.