Iubitul meu Iuri a murit în ajun de Crăciun, salvând de la moarte un copil prins sub gheaţa unui lac pe care patina. Deşi a reuşit să aducă copilul la mal şi să-l salveze, Iuri a murit la spital din pricina hipotermiei. I-a îngheţat inima în el. Inima aia mare care l-a făcut să nu se gândească la propria viaţă şi la familia pe care urma să ne-o întemeiem, ci să se arunce în apa îngheţată pentru un străin. De patru ani, de cand am petrecut Crăciunul îngropându-mi iubitul, eu nu mai pot să mă bucur de magia sărbătorilor. Şi nici nu cred că voi ajunge vreodată să uit asta.
Nu pot să uit faptul că viaţa mea cu Iuri urma să fie tot ce visasem. Ne ştiam din liceu şi fusesem nedespărţiţi până când … cum se spune la cununie “moartea ne-a despărţit”. De parcă ar fi ştiut ce-l aşteaptă, când am împlinit amândoi 18 ani, la majorat, am mers într-o biserică şi “ne-am cununat” doar noi doi în faţa lui Dumnezeu.
Mi-a jurat atunci, în faţa altarului, că nu ne vom despărţi niciodată, nici măcar după moarte. Atunci am luat acest jurământ ca pe ceva romantic şi o dovadă nemaipomenită de iubire. Cinstit, în acele momente nu credeam neapărat că se vor împlini jurămintele. Îndrăgostiţii de multe ori folosesc cuvinte mari, de care apoi uită. Dar n-a fost şi cazul nostru.
Viaţa a fost bună cu noi în anii care au urmat. Am venit amândoi în Bucureşti, ne-am găsit de lucru şi ne-am mutat împreună. Plănuiam să ne căsătorim când strângeam suficienţi bani, ca să facem nuntă cu tot tacâmul. Părinţii noştri sunt săraci şi nu aveau de unde să ne plătească nunta.
Au trecut trei ani frumoşi, până în acea iarnă blestemată. Plănuiam să mergem acasă la părinţii lui ca să petrecem sărbătorile. Mai erau câteva zile până urma să plecăm, iar el s-a nimerit în acea zi fatidică în Parcul IOR din Bucureşti. Trecea prin parc în drum spre casă, de la serviciu. Lacul era îngheţat şi o mulţime de copii se jucau pe el. A fost rostul lui pe lumea asta să-l salveze pe acel copil cu preţul vieţii lui.
Când m-au sunat de la spital nu-mi venea să cred. Inima lui se încăpăţânase să rămână îngheţată în ciuda faptului că el era un om aşa de cald. Am ajuns până la urmă în satul părinţilor lui, cu cortegiul funerar. Nu cu alai de nuntă. Acelea au fost cele mai cumplite sărbători pentru mine.
Au urmat alte patru sărbători de atunci. În fiecare an în ajun de Crăciun merg la biserică şi-l întreb pe Dumnezeu de ce mi l-a luat pe Iuri. Şi răspunsul nu a întârziat să apară. În anul următor morţii lui, Iuri a apărut la uşa mea în straie de cerşetor, de boschetar. M-am speriat prima dată, dar mi-a vorbit cu vocea lui, inconfundabilă, şi l-a primit în casă, l-am omenit, spălat şi îmbrăcat în hainele rămase de la Iuri. Era un bărbat de aceeaşi vârstă cu Iuri al meu, avea aceleaşi mărimi şi glasul, glasul era al lui, inconfundabil. Mi-a vorbit despre lucruri pe care le plănuiam împreună şi în final mi-a spus că trebuie să fiu sigură că el îşi va ţine promisiunea de a nu mă părăsi nici după moarte. Boschetarul a plecat din casa noastră a doua zi după Revelion, lăsându-mă cu inima mai uşoară, de parcă chiar fusesem cu el.
În al doilea an, pe măsură ce se apropia Crăciunul, mă cuprindea disperarea, din nou. Atunci Iuri s-a întrupat într-un copil, pierdut pe stradă de părinţii lui. L-am găsit întâmplător în apropierea unui centru comercial şi l-am luat acasă peste noapte. A doua zi am colindat zona şi am vorbit cu poliţia, ca să-i găsim părinţii. I-am găsit abia după trei zile, timp în care copilul acela mi-a umplut inima de bucurie. La final, când ne-am despărţit, copilul mi-a spus aceleaşi cuvinte, că nu mă va părăsi, chiar şi după moarte.
În fiecare an de atunci Iuri se furişează pentru câteva zile în viaţa mea, sub forma unor fiinţe care au nevoie de ajutor. Am acceptat asta ca pe un dar al lui, ca pe o formă de a-şi cere scuze că m-a părăsit involuntar, dar şi un mod de a face un bine cuiva, aşa cum îi plăcea lui să facă. Şi chiar dacă viaţa mea încă nu şi-a reluat cursul firesc, încă mai sufăr după Iuri al meu, încep pe an ce trece să înţeleg mai bine ce fel de om am avut lângă mine şi cât de norocoasă am fost. Chiar şi pentru scurt timp.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.
Nu pot să uit faptul că viaţa mea cu Iuri urma să fie tot ce visasem. Ne ştiam din liceu şi fusesem nedespărţiţi până când … cum se spune la cununie “moartea ne-a despărţit”. De parcă ar fi ştiut ce-l aşteaptă, când am împlinit amândoi 18 ani, la majorat, am mers într-o biserică şi “ne-am cununat” doar noi doi în faţa lui Dumnezeu.
Mi-a jurat atunci, în faţa altarului, că nu ne vom despărţi niciodată, nici măcar după moarte. Atunci am luat acest jurământ ca pe ceva romantic şi o dovadă nemaipomenită de iubire. Cinstit, în acele momente nu credeam neapărat că se vor împlini jurămintele. Îndrăgostiţii de multe ori folosesc cuvinte mari, de care apoi uită. Dar n-a fost şi cazul nostru.
Viaţa a fost bună cu noi în anii care au urmat. Am venit amândoi în Bucureşti, ne-am găsit de lucru şi ne-am mutat împreună. Plănuiam să ne căsătorim când strângeam suficienţi bani, ca să facem nuntă cu tot tacâmul. Părinţii noştri sunt săraci şi nu aveau de unde să ne plătească nunta.
Au trecut trei ani frumoşi, până în acea iarnă blestemată. Plănuiam să mergem acasă la părinţii lui ca să petrecem sărbătorile. Mai erau câteva zile până urma să plecăm, iar el s-a nimerit în acea zi fatidică în Parcul IOR din Bucureşti. Trecea prin parc în drum spre casă, de la serviciu. Lacul era îngheţat şi o mulţime de copii se jucau pe el. A fost rostul lui pe lumea asta să-l salveze pe acel copil cu preţul vieţii lui.
Când m-au sunat de la spital nu-mi venea să cred. Inima lui se încăpăţânase să rămână îngheţată în ciuda faptului că el era un om aşa de cald. Am ajuns până la urmă în satul părinţilor lui, cu cortegiul funerar. Nu cu alai de nuntă. Acelea au fost cele mai cumplite sărbători pentru mine.
Au urmat alte patru sărbători de atunci. În fiecare an în ajun de Crăciun merg la biserică şi-l întreb pe Dumnezeu de ce mi l-a luat pe Iuri. Şi răspunsul nu a întârziat să apară. În anul următor morţii lui, Iuri a apărut la uşa mea în straie de cerşetor, de boschetar. M-am speriat prima dată, dar mi-a vorbit cu vocea lui, inconfundabilă, şi l-a primit în casă, l-am omenit, spălat şi îmbrăcat în hainele rămase de la Iuri. Era un bărbat de aceeaşi vârstă cu Iuri al meu, avea aceleaşi mărimi şi glasul, glasul era al lui, inconfundabil. Mi-a vorbit despre lucruri pe care le plănuiam împreună şi în final mi-a spus că trebuie să fiu sigură că el îşi va ţine promisiunea de a nu mă părăsi nici după moarte. Boschetarul a plecat din casa noastră a doua zi după Revelion, lăsându-mă cu inima mai uşoară, de parcă chiar fusesem cu el.
În al doilea an, pe măsură ce se apropia Crăciunul, mă cuprindea disperarea, din nou. Atunci Iuri s-a întrupat într-un copil, pierdut pe stradă de părinţii lui. L-am găsit întâmplător în apropierea unui centru comercial şi l-am luat acasă peste noapte. A doua zi am colindat zona şi am vorbit cu poliţia, ca să-i găsim părinţii. I-am găsit abia după trei zile, timp în care copilul acela mi-a umplut inima de bucurie. La final, când ne-am despărţit, copilul mi-a spus aceleaşi cuvinte, că nu mă va părăsi, chiar şi după moarte.
În fiecare an de atunci Iuri se furişează pentru câteva zile în viaţa mea, sub forma unor fiinţe care au nevoie de ajutor. Am acceptat asta ca pe un dar al lui, ca pe o formă de a-şi cere scuze că m-a părăsit involuntar, dar şi un mod de a face un bine cuiva, aşa cum îi plăcea lui să facă. Şi chiar dacă viaţa mea încă nu şi-a reluat cursul firesc, încă mai sufăr după Iuri al meu, încep pe an ce trece să înţeleg mai bine ce fel de om am avut lângă mine şi cât de norocoasă am fost. Chiar şi pentru scurt timp.
Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redactie@eva.ro.