Paranormal: "Un inel mi-a salvat viaţa!"

În urmă cu patru ani am cumpărat de la o biserică din Grecia un inel fermecat. Era din argint, arată ca o verighetă şi are pe el nişte inscripţii în greaca veche pe care eu nu le înţeleg.  Mi l-a băgat sub nas o bătrână, îmbrăcată în negru, care a apărut parcă de niciunde şi mi-a spus doar câteva cuvinte: "cumpără inelul ăsta, n-o să-ţi pară rău!”. Prima dată mi s-a părut ciudat că baba vorbea româneşte în mijlocul Greciei. Apoi m-am uitat la inel şi nu mi s-a părut nimic special la el. Dar cum mie îmi place argintul vechi am zis să-l iau, cât putea să ceară pe el? 10 euro, mi-a cerut baba. Cât? Dar ce are pe el de ceri atât? E din argint şi nu are mai mult de un gram şi ceva. "O să vezi!” mi-a zis baba. Parcă am fost în transă, am scos din portofel o hârtie de zece euro şi i-am dat-o bătrânei. Prietenii cu care eram atunci în concediu mi-au zis că sunt nebună să cheltui atâta pe o prostie, dar am zis că pesemne inelul ăla era făcut pentru mine, că prea s-a potrivit din prima pe inelarul de la mâna dreaptă.

De atunci nu l-am mai dat jos de pe deget. Nu a fost o chestie gândită special, pur şi simplu s-a întâmplat. De regulă, când îmi cumpăr o bijuterie nouă o port un timp numai pe aia, până mă plictisesc. Dar de inelul ăsta nu m-am plictisit niciodată şi am început să cred, cu timpul, că mă protejează şi-mi poartă chiar noroc.
 
Prima reuşită pe care am avut-o cu inelul a fost că după ce am venit din Grecia eram programată să dau examen de conducere. Eram la a cincea încercare şi deja mă gândeam că poate condusul nu e pentru mine, de vreme ce tot timpul eram respinsă, ba la sală, ba la traseu. De data asta, când am mers la examen, toate mi-au mers din plin: la sală am luat 26 de puncte din 26 posibile, poliţistul de la traseu a fost blând şi amabil cum nu mi se mai întâmplase până atunci, şi am luat carnetul neaşteptat de uşor.
 
Apoi, la ceva timp după ce am pus mâna pe volan, singură, s-a întâmplat prima minune. Eram în apropierea unei treceri de pietoni, nu se vedea nimic pe trecere, dar ceva m-a făcut să frânez inexplicabil. Şoseaua era aproape goală, pe lângă mine au trecut vâjâind alte maşini, iar soţul meu, care era lângă mine, îmi zicea să nu frânez degeaba, pentru că nu vine nimic şi că prudenţa are şi ea nişte limite. Totuşi, parcă totul era în ceaţă în jur, singurul punct luminos, inexplicabil, era inelul de pe degetul meu, care strălucea pe volan. Stranie strălucire, venind de la un obiect vechi şi mătuit, din argint. Exact când îmi luam ochii de pe inel şi voiam să accelerez din nou a ţâşnit pe trecerea de pietoni o fetiţă pe rotile, care s-a împiedicat şi a căzut fix în faţa maşinii mele. I-am mulţumit lui Dumnezeu că n-am accelerat pentru că aş fi fost probabil răspunzătoare de o crimă.
 
A doua mare minune de care s-a făcut răspunzător inelul a fost într-o seară, acum doi ani, când mă întorceam târziu de la serviciu. Am lăsat maşina în parcare şi mergeam agale către scara blocului. Doi tipi au venit din spatele meu şi unul m-a luat de gât, celălalt a încercat să-mi smulgă geanta de pe mână. N-am apucat să ţip pentru că celălalt mă strângrea de gât, dar cumva am pus mâna cu inelul peste braţul agresorului. În momentul ăla tipul a urlat de durere şi şi-a retras braţul de pe gâtul meu. M-a înjurat şi i-a spus celuilalt că l-am ars cu ceva. Că am vreun dispozitiv de electrocutat. Eu am rămas şocată în mijlocul drumului şi ei au fugit înjurându-mă. Inelul mă salvase din nou. După aceea am început să consider că inelul era una cu mine. Nu-l mai dădeam jos decât când făceam duş, în rest îmi devenise ca o verighetă. Eram deosebit de atentă să nu cumva să nu-l am când aveam de înfruntat vreun obstacol major în viaţă.

Acum câteva luni l-am pierdut. Eram disperată. Începusem să mă simt ocrotită de inel şi simţeam că  viaţa mea e mai bună datorită lui. Totuşi la un moment dat a dispărut de pe degetul meu.
L-am căutat, am răscolit casa, nimic. Oscilam între gândul că de acum mi se poate întâmpla orice pentru că inelul nu mă mai protejează, şi gândul că totul e doar în capul meu, şi că nu inelul era cu norocul, ci aşa s-au întâmplat lucrurile pur şi simplu.

Soţul meu chiar făcea mişto de mine că am devenit o babă bigotă şi că cred toate prostiile. Lucrurile au mers destul de rău câteva luni. Poate pentru că ştiam că fără inel sunt descoperită, sau poate inelul era fermecat. Cert e că în perioada cât am pierdut inelul am fost la un pas să mă înec, mi-am rupt piciorul şi casa ne-a fost călcată de hoţi. În numai două luni de zile.

Până la urmă, într-o zi l-am descoperit. Era în casa mamei, căzuse între pernele canapelei, cine ştie cum, şi acolo rămăsese. L-am descoperit când am făcut curat la ea, de Paşte. Parcă aş fi descoperit o avere, aşa de tare m-am bucurat de găsirea lui. De atunci nu-l mai dau jos nici măcar la baie. Purtarea acelui inel îmi dă o încredere mare în mine şi o atitudine pozitivă în viaţa de zi cu zi. Nu ştiu dacă e fermecat sau cine şi ce puteri o fi avut bătrâna din Grecia, dar ştiu că pe mine inelul m-a salvat de două ori de la ce putea fi mai rău. Şi pentru asta îl iubesc.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.