Paranormal: Calea secretă a verighetei

Ştiţi acele cuvinte pe care preotul le rosteşte la cununie, despre semnificaţia verighetei? Aşa cum verigheta nu are început şi nici sfârşit, aşa să fie şi legătura voastră, nimic să nu o rupă. Când preotul Galeriu, Dumnezeu să-l ierte, ne-a spus asta şi ne-a rotit încet inelele în degete, m-am înfiorat toată. Era nunta mea cu omul pe care-l iubeam şi nu credeam că o să apară ceva care să rupă acel cerc, fără început şi fără sfârşit.

Totuşi, la nici patru ani după cununie ne-am despărţit. Nici nu mai contează vina cui a fost, important e că amândoi am decis să luăm o pauză. Poate că ne luasem prea tineri, eram studenţi când ne-am căsătorit, iar după facultate fiecare a luat alt drum. Unul mai repede şi altul mai încet. Pentru mine el s-a mişcat prea încet.
 
O vreme am fost uşurată şi bucuroasă de singurătate. Aveam timp pentru cariera pe care mi-o dorisem şi i-am dedicat muncii cei mai frumoşi ani ai mei, între 25 şi 29. Apoi am început să simt că vreau, totuşi, să am pe cineva alături. Cu care să mă bucur de ceea ce îmi oferea cariera: bani, călătorii, bunăstare. Am avut câteva întâlniri cu diverşi bărbaţi cunoscuţi în circumstanţe diferite, dar nu s-a legat nimic cu niciunul. Unii îmi plăceau, totuşi, dar... La început am zis că "n-a fost să fie”. Apoi am început să-mi dau seama că era mai mult decât atât. Că era ceva ce mă făcea de nedorit. Cum ar zice mamamie, "aveam cununiile legate”. Când mi-a zis mama asta am râs şi i-am zis că nu cred în prostii. Totuşi asta mi-a declanşat gândul că ceva-ceva o fi.
 
Într-o noapte am visat că am murit şi că am ajuns pe lumea cealaltă. Acolo mă aştepta Mircea, fostul meu soţ, care m-a luat de mână şi mi-a spus, cu o voce schimbată, că atâta timp cât vor exista verighetele noastre, legătura dintre noi nu va putea fi ruptă de nimeni.

M-am trezit speriată că sunt legată pe viaţă de cineva faţă de care cu timpul am învăţat să nu mai am niciun sentiment. Mi-era groază la gândul că voi rămâne veşnic singură din cauza acestei „reguli” stupide.

Am căutat verigheta mea, şi mi-am dat seama că n-o mai aveam. Atunci, în vâltoarea evenimentelor, când am decis să ne separăm, apoi să divorţăm, mi-am amintit că din orgoliu, din mândrie, cine mai ştie de ce, i-am înapoiat lui Mircea tot ce mi-a oferit: verigheta, inelul de logodnă... L-am sunat şi l-am rugat să ne întâlnim. Nu puteam să-i explic la telefon ce vreau.

De fapt nici eu nu ştiam ce vreau, mi-era jenă să-i spun că vreau verigheta ca s-o tai, să rup legătura dintre noi.
Până la urmă i-am spus-o. Cu voce tare şi m-am uitat în ochii lui. N-a râs, dar s-a uitat ciudat la mine. Ne-am mai întâlnit o dată şi mi-a înapoiat verigheta. Pe a lui a spus că n-o mai are, că o pierduse. Mi s-a părut ciudat, dar nu aveam cum să-l oblig. În aceeaşi zi, mânată de o forţă necunoscută, am mers într-o bijuterie şi am cerut să mi se taie verigheta în trei bucăţi. Una am vândut-o acolo, iar pe celelalte în alte bijuterii, ca să fiu sigură că nu mai poate fi reconstituită.

La câteva luni după asta am visat din nou. Un alt bărbat, pe care nu-l văzusem niciodată, mi-a întins mâna şi mi-a spus: acum eşti a mea! Pe inelar avea verigheta lui Mircea. Când m-am trezit îmi bătea inima nebuneşte.
 
Am zis că a fost un vis, un coşmar, mi-am văzut de viaţă. Au mai trecut doi ani şi tot n-am reuşit să mă apropii de un alt bărbat. Am avut numai relaţii pasagere, când credeam că se leagă ceva, se rupea totul şi ne despărţeam. Mărturisesc, cam pierdusem orice speranţă.
 
În primăvara anului trecut am fost într-o excursie în Spania. La o terasă, într-o piaţetă însorită din Barcelona, l-am zărit la masa alăturată. Bea cafeaua şi citea un ziar. Pe inelar îi sclipea verigheta lui Mircea. Era imposibil să nu fie acelaşi inel, are un model aparte, care simbolizează două cercuri unite. N-am mai văzut modelul la altcineva. Eram paralizată de frică, dar şi curioasă să ştiu cum a ajuns inelul pe degetul acelui bărbat. Un tip între două vârste, elegant, uşor grizonat.
 
Probabil că privirile mele insistente i-au atras atenţia şi când m-a văzut, a tresărit. De parcă m-ar fi recunoscut. S-a ridicat de la masă şi s-a înclinat în faţa mea. I-am spus că nu înţeleg o iotă din spaniola lui, şi am început să vorbim în engleză. Mi-a spus că-l cheamă Jose, că are o mică afacere de birotică şi că se bucură că, în sfârşit, mă întâlneşte. De unde şi până unde? Păi, zicea că mă aşteaptă, că m-a visat şi că eram exact aşa, ca în vis.
 
Dacă aş fi citit asta aş fi zis că sunt abureli, dar cum şi eu visasem, am devenit din ce în ce mai interesată de versiunea lui Jose.
Am aflat apoi că avea inelul de la un român care lucrase la casa pe care şi-o făcuse la ţară, şi i-o vânduse pentru că avea nevoie de bani. El a cumpărat verigheta dintr-un soi de atracţie stranie şi inexplicabilă pentru acel inel de aur. Nici el nu înţelegea, dar spune că a început să mă viseze după ce şi-a pus bijuteria pe deget.

Cât am stat în Spania, Jose a fost ghidul meu şi, evident, apoi a devenit iubitul meu. Nu mi se părea deloc straniu să mă ţină de mână pe străduţele din Barcelona, şi nici să mă sărute. Parcă ne ştiam demult şi ne regăsisem într-un mod fericit. Ulterior a trebuit să revin în ţară, dar la câteva luni m-am întors la el. Mă chema verigheta, mă chema soarta, nu mai ştiu, dar ştiu că acum sunt fericită. În vară vom împlini un an de când suntem împreună, şi sper să numărăm cât mai mulţi în continuare.

Nota redacţiei. Această poveste este adevărată. Subiectele sunt alese în urma mesajelor trimise la redacţie sau a problemelor ridicate de cititoarele eva.ro pe forumul site-ului. Numele personajelor au fost schimbate din motive ce ţin de protejarea intimităţii celor implicaţi.
Vă rugăm, dacă aţi trecut printr-o experienţă de viaţă puternică şi exemplară şi credeţi că merită să o împărtăşiţi cu cititoarele noastre, scrieţi-ne pe adresa redacţie@eva.ro.