Tacerea in familie – prieten sau dusman?

Uneori tacem pentru ca nu avem o parere, pentru ca nu avem ce sa spunem, alteori pentru ca nu putem spune ce am avea de spus. In alte situatii, tacerea este o modalitate de a asculta ce spun ceilalti sau de a reflecta. Sunt multe feluri de taceri, unele placute, altele stanjenitoare, unele care ascund sau altele care linistesc.

Daca ne gandim despre ce nu se vorbeste intr-o familie, in propria familie de exemplu, fiecare ajunge la mai multe subiecte. Sunt acelea in privinta carora simtim rusine, vinovatie, teama, stanjeneala, cele la care consideram ca nu ne pricepem, ca nu sunt domeniul nostru de activitate sau de interes, ca sunt "prostii", adica lucruri care nu merita atentia, mai sunt lucrurile despre care nu putem vorbi, la care nu ne-am gandit niciodata ca fiind subiecte de discutie, cum ar fi propriile trairi sau evenimente banale, senzatii pe care le avem la tot pasul sau ganduri personale pe care nu le putem impartasi celorlalti.

O sa va intrebati ce sens are sa ne punem problema tacerii. Pe de o parte, cred ca in anumite cazuri putem afla ce evitam, de ce ne temem si pe de alta parte avem ocazia sa ne gandim la ceilalti membrii ai familiei intr-un mod in care nu ne-am mai gandit. Punandu-ne intrebarea: "Cand tace?", "De ce tace?", "Ce e in mintea lui cand tace?", "Cum simte fiecare tacerea aparuta la un moment dat?", "Cand tacerea este un ajutor in familie si cand este un dusman?" si altele.

"Nu mai vorbesc cu tine"

Sigur ca ne vom gandi la oameni vorbareti si la oameni tacuti, la familii in care se vorbeste si se "sporovaieste" mult si altele in care se vorbeste mai moderat sau doar strictul necesar. Ne vor veni in minte si situatii in care oamenii nu vorbesc intre ei pentru ca sunt suparati sau care nu-i vorbesc copilului ca o pedeapsa. Amenintarea "Nu mai vorbesc cu tine" este des intalnita. Situatia reala in care doi membrii ai aceleiasi familii nu-si vorbesc o perioada de timp mai lunga sau mai scurta nu este nici ea rara. Ce simte oare un copil caruia un adult ii spune ca nu mai vorbeste cu el? Ce simte un adult caruia partenerul lui nu-i vorbeste atunci cand e suparat? Cum este atmosfera din familie influentata de aceasta tacere care exprima supararea, revolta, pedeapsa, evitarea celuilalt?

Cum este resimtita tacerea?

Tacerea este insa rar adusa in discutie cand este vorba despre familie. Cu toate acestea, unii oameni spun ca nu vorbesc cu fratii lor, ca parintii le vorbeau putin sau deloc cand erau mici, ca in familie exista persoane care nu-si vorbesc sau dimpotriva ca fac parte dintr-o familie in care se vorbeste mult, ca sunt rude care vorbesc prea mult. Sigur ca nu este importanta tacerea in sine, ci modul in care este resimtita si modul in care ea influenteaza dezvoltarea copiilor, simtirea partenerului, atmosfera de la mese sau din timpul liber. Asta pentru ca intalnim situatii in care parintii se plang ca adolescentul lor nu le vorbeste despre el, despre ce crede, despre ce simte si el sustine ca nu vrea sa le spuna aceste lucruri pentru ca nu-l cred sau nu-l inteleg. De asemenea, parinti care nu reusesc sa afle ce simte copilul lor pentru ca nu le vorbeste dar si copii care nu reusesc sa afle ce vor parintii, ce cred, ce simt. Parteneri care nu reusesc sa isi spuna ceea ce gandesc, simt, vor, ii nemultumeste, care considera ca e "prea dur" sau "nepotrivit" sa vorbesti despre asa ceva. Pare a fi o pledoarie pentru a vorbi dar este doar una pentru a exprima propria simtire si pentru a permite si celuilalt sa se exprime.

Tacerea? De multe ori auzim ca si ea spune multe, ca si ea este un raspuns, uneori o confirmare, alteori o infirmare, alteori o acuzatie sau o aprobare... Voi ce spuneti?