Stima de sine si copilaria

Stima de sine se construieste inca din copilarie. Sunt "batalii" pe care copilul nostru trebuie sa le "poarte" de unul singur, pentru a capata incredere in el si in ceea ce poate face. Cum il poti incuraja pentru a deveni o persoana puternica?

Cum ar trebui sa ii vorbesc copilului atunci cand greseste?

Chiar daca un copil greseste, este important ca mama sa gaseasca un ton potrivit de a explica fara sa-l jigneasca sau sa-i minimalizeze eforturile facute de el pana atunci. Felul in care discutam cu copiii nostri tine de felul in care ne raportam la ei, de iubirea pe care o simtim pentru ei si de perceptia noastra asupra rolului de parinte, respectiv rolului de mama. Mostenirea educationala are un cuvant de spus: felul in care parintii nostri si propria copilarie isi lasa amprenta asupra noastra ne determina un un anumit gen de atitudine! In functie de varsta copilului, in special la varste fragede, mesajul cognitiv este mai putin important. Astfel, conteaza mai mult ce anume transmitem afectiv copilului nostru prin: tonalitatea vocii, stare afectiva, limbaj corporal.

Stima de sine la copil se construieste si se consolideaza treptat, ca rezultat al influentei unor diversi factori precum:

•  gradul in care se simte copilul dorit, apreciat si iubit de persoanele cu importanta din viata lui;

•  modul in care se vede pe sine (factor sub influenta caruia ne aflam o viata intreaga fiecare dintre noi), imagine deseori imprimata de atitudinea persoanelor dragi lui;

•  capacitatea sa de a realiza ceva prin forte proprii, primii pasi spre independenta, increderea ca poate finaliza un lucru singur, cand poate spune mandru: "Uite, este gata! Am terminat! Este atat frumos! Iti place, mami?!"

•  maniera in care relationeaza cu persoanele din jur: copii sau adulti.

Copiii sunt niste fiinte foarte sensibile, care rezoneaza afectiv cu tot ceea ce este in jurul lor si care, o buna perioada din viata lor, se raporteaza la lumea din jur in termenii: "vreau sau nu vreau", "imi place sau nu imi place", prin comparatii, admiratie, puterea exemplului celorlalti, intelepciunea pildelor etc.

Important este ca, in noi, ca si parinti, copilul sa simta miracolul iertarii, puterea ingaduintei, toleranta autoritatii, impartialitatea echitabilitatii, responsabilitatea libertatii sau a independentei, "flexibilitatea" regulii.

Este indicat sa ne abtinem de la teorii interminabile despre ceea ce au gresit sau au facut rau. Copiii ne aud de prima data. Este util sa stie ca au facut o greseala, dar mult mai important este sa afle de la noi implicatiile acelei greseli. Sa inteleaga urmarile acelor fapte sau decizii pe care noi dorim sa le corijam. Trebuie sa stie ca mama nu este langa el pentru a-l pedepsi sau critica, ci pentru a-l ajuta sa inteleaga ce s-a intamplat si ca tocmai prin corectitudinea si impartialitatea ei este demna de increderea si dragostea lor.

Gandirea pozitiva si un mod organizat de viata au efecte benefice?

Da, este adevarat. Afirmand asta, ma refer la situatia in care un copil are un esec scolar sau are probleme in relatia cu ceilalti copii si simtim ca ne "dezamageste". In acest caz este vorba de proiectia propriului nostru esec ca parinti. El nu are nevoie sa fie tinta propriilor noastre frustrari si nemultumiri sau de o atitudine partinitoare. In astfel de momente el are nevoie de increderea noastra in fortele lui, de suport: "maine te vei descurca mai bine", "uneori in viata se intampla sa mai si gresim, ceea ce conteaza este sa nu perseveram in greseala". Inca de micut, copilul initiaza tot felul de actiuni de unul singur; daca este incurajat si lasat sa se manifeste asa cum poate in momentul respectiv, acel copil are mai mari sanse sa devina un adult increzator in fortele proprii.

Sintagma "un mod organizat de viata" ma trimite cu gandul la importanta regulilor in perioada copilariei.

Insa nu simpla lor existenta este benefica, ci modul in care inoculam regulile, sistemul de reguli in viata copiilor nostri. Nu trebuie sa impunem o regula fara nicio explicatie, doar pentru ca noi suntem parintii, dar le putem media experimentarea pe propria piele a utilitatii si a avantajelor unor astfel de reguli in viata. Tot la fel de importanta este constanta regulilor date de parinti, sub aspectul continutului sau semnificatiei lor si impactul asteptarilor vis a vis de rezultatele copiilor lor.

Cum sa il cert?

Inlocuiti formula: "Nu e bine" cu "Este bine si asa, dar..." si veti constata un efect pozitiv asupra copilului! Observati cat de receptiv este in a afla o alta maniera de a face lucrurile mai bine! In relatia cu copiii ar fi un real ajutor daca am evita cuvinte precum cearta, problema, handicapat sau prost. "Am o problema cu copilul meu!" La auzul unei astfel de afirmatii (facute de parca acel copil nici nu se afla in apropierea noastra), rationamentul din mintea copilului este urmatorul: "Eu sunt o problema pentru parintii mei!" Si copilul se inchide in el treptat, simtindu-se in plus, poate neiubit, neacceptat, cu o perpetua nevoie (constienta sau inconstienta) de a-i multumi pe cei din jur, de a le face pe plac si sentimentul ca oricat s-ar stradui, nu va reusi sa-si multumeasca parintii. Este adevarat ca sunt situatii in care parintii se simt depasiti si incearca disperati tot felul de rezolvari, neexplicandu-si care este cauza efectelor pe care le resimt in relatia cu propriul copil.

Cum sa procedez daca ia note mici la scoala? Este mustrarea in public o solutie?

Cand lucrurile nu merg, indiferent de natura sau specificul lor, este util sa ne intrebam care este cauza. Aceasta chiar daca avem puternicul sentiment ca totul este in regula si nu e nevoie sa mai cautam cauze straine familiei.

Constiinta propriei responsabilitati, delimitarea clara a atributiilor in familie - ce inseamna sa fie copil? care este "datoria" lui de copil? care sunt limitele noastre ca mame? - sunt principii care trebuie respectate si pot trimite la solutii utile.

Se impune cunoasterea statutului fiecarui membru din familie atat ca drepturi, cat si ca responsabilitati. Intre copii si parinti este foarte importanta comunicarea. Legat de mustrarea lui in fata colegilor sau a prietenilor, consider ca in momentul in care un parinte recurge la astfel de tactici in mod repetat, ar trebui sa constientizeze faptul ca in fata copilului lui nu se mai bucura de autoritatea si respectul de odinioara. Sa nu uitam ca libertatea trebuie castigata pentru a fi meritata si mai ales apreciata, valorificata la maximum!

E bine sa fiu un parinte prea protector?

"Fiecare parinte isi doreste din suflet ca sa nu i se intample odorului sau nimic rau. Eu nu sunt o exceptie. Zi de zi stau cu grija ca i se poate intampla ceva si ca sa fiu sigura ca nu se intampla, sunt mai mereu cu el. Il scot la joaca in parc, il duc la scoala, veghez mereu asupra lui pentru ca el este ce am eu mai de pret pe lumea asta si simt ca daca i s-ar intampla ceva as muri", spunea o pacienta. Acestea sunt lucruri inevitabile; in viata copilului "datoria" parintelui nu sta insa in a elimina aceste evenimente prin hipercontrolul situatiilor conflictuale: supravegheat, el nu se poate rani, dar nu-si poate dezvolta increderea in propriile lui forte.

Sunt "batalii" pe care copilul nostru trebuie sa le "poarte" de unul singur, pentru a capata incredere in el si in ceea ce poate face.

Pentru ca el face parte din microsocietatea copiilor (fie de la bloc, fie de la scoala, fie din intreaga lume). El trebuie sa-si demonstreze ceea ce poate siesi mai intai, pentru a-si cladi increderea si imaginea de sine si apoi, celorlalti pentru a-si castiga "dreptul de apartenenta" la grup (sa nu fie mereu rata din jocul "ratele si vanatorii", sa fie deopotriva si vanator).