De mai multe ori decât am crede, nu putem social să exprimăm faptul că suntem trişti sau îngrijoraţi. Regulile sunt în contradicţie cu emoţiile noastre şi atunci, pentru a corespunde regulilor, alegem să ne inhibăm emoţiile.
Cel mai adesea ni se poate exprima acest lucru la serviciu. Tocmai ai aflat că fiul a rămas corigent, că tatăl tău e pe moarte sau că soţul tău e suspect de o boală gravă şi în acelaşi timp, trebuie, ca de obicei, să mergi la serviciu.
În cazuri fericite, poţi vorbi cu colegii tăi, dar acest lucru se întâmplă tot mai rar.Poţi avea un şef care spune că problemele personale se lasă acasă, că ai venit la serviciu pentru a zâmbi clienţilor. Poţi avea un serviciu în care tristeţea e un lux pe care nu ţi-l poţi permite, pentru că rişti să faci greşeli care să pună în pericol viaţa cuiva.
În acest punct critic, oamenii reacţionează diferit, în funcţie de convingerile lor despre lume şi viaţă, în funcţie de valorile lor interne şi de părerea pe care o au despre ei înşişi.
Unii hotărăsc că nu pot trece peste asta şi se opresc în durere. Nu îi fac faţă, nu se adună, aşteaptă neconştient ca lucrurile să se rezolve în afara lui, în timp ce ei îşi trăiesc suferinţa. Aceşti oameni dau voie tristeţii să îi doboare şi rămâne de văzut când găsesc puterea interioară de a o lua de la capăt.Alţii se refugiază în locul unde exprimarea tristeţii lor nu e permisă sau indicată şi se dedică acelui loc, de parcă fugind acolo, pot fugi de propria lor tristeţe.
Pe aceşti oameni tristeţea îi poate săpa în interior, pentru că nu îşi dau voie să o exprime. Riscă să dezvolte tulburări psihosomatice sau să se epuizeze în muncă.Mai sunt şi cei care încearcă, prin suferinţă şi responsabilizare, să găsească un echilibru şi să meargă mai departe. Aceşti oameni îşi acceptă suferinţa, o poartă cu ei, dar au şi încrederea că au puterea de a-şi domoli în timp tristeţea, de a o accepta şi de a-şi asuma viaţa aşa cum este.
Fiecare om are propria lui poveste a suferinţelor sale şi a modului în care hotărăşte să le ducă.