Muzica - sursă a creativităţii infinite

Muzica este şi rămâne un mijloc adecvat de stimulare şi dezvoltare a capacităţilor cerebrale. Pe lângă faptul că învăţarea muzicală dezvoltă capacităţile de concentrare, ea este şi o excelentă activitate pentru coordonarea motrică şi stăpânirea emoţiilor. Şi, de asemenea, o sursă infinită de plăcere. Noi suntem sensibili la muzică pentru a comunica mai bine. În acelaşi fel ca limbajul, muzica este un factor al coeziunii sociale, care a contribuit semnificativ la succesul speciei umane.

Muzica si creierul

Există „un centru al muzicii", aşa cum se credea în secolul al XIX-lea că există „un centru al matematicii"? Muzica ne face mai inteligenţi şi mai sensibili?  Cum tratează creierul melodiile?  De ce evoluţia a selecţionat această facultate singulară, care face apel la fenomene neurologice complexe?  lată câteva din întrebările care, în ultimul timp, au atras tot mai mult atenţia oamenilor de ştiinţă. Neurologii îşi orientează ipotezele în două direcţii principale. Prima se referă la studiul activităţii cerebrale prin tehnici de imagerie (care au făcut progrese enorme în ultimii ani); iar a doua cuprinde studiul victimelor leziunilor cerebrale, tulburările lor evidenţiind date importante asupra circuitelor sau zonelor din creier implicate în executarea muzicii.
Această manieră de abordare, numită neuropsihologică, este specialitatea Isabellei Peretz, chitaristă clasică şi neuropsiholog la Universitatea din Montreal.

Ea a studiat, în mod deosebit, două cazuri considerate de referinţă pentru problema în discuţie. În primul caz este vorba de un om de afaceri de 61 ani, care, în urma unei hemoragii cerebrale uşoare, nu a mai fost capabil să identifice o melodie. Totuşi comportamentul, inteligenţa, înţelegerea limbajului, exprimarea ideilor şi gândurilor, amintirile, pe scurt tot ceea ce era indispensabil conduitei sale în afaceri şi în relaţiile cu familia, au rămas intacte. În al doilea caz, o o tânără infirmieră, victimă a unui accident vascular cerebral, nu a mai putut să cânte sau să recunoască vreo melodie. Ea îşi amintea cuvintele din cântecele pe care le învăţase înainte, dar nu şi melodia. La spital, parcursese numeroase teste, care demonstrau funcţionarea perfect normală a creierului său. Nimeni nu s-a gândit să-i evalueze capacitatea de a recunoaşte muzica.

Melodia pierduta
Ce s-a petrecut în creierul omului de afaceri şi în cel al infirmierei? O leziune cerebrală, net circumscrisă în cortexul auditiv, le-a distrus capacitatea de a identifica şi de a reproduce o anume melodie, tulburare rară, pe care specialiştii - ei înşişi puţini - o numesc „amuzie" (amugnozie). Efectul foarte specific al acestor leziuni pare să indice existenţa circuitelor neuronale specializate în percepţia şi recunoaşterea muzicii.
De asemenea, Isabelle Peretz a fost preocupată şi de cazul lui Şebalin, compozitor rus, autor al unor remarcabile simfonii din anii '50.

Ca urmare a unui accident cerebral în emisfera stângă - sediul limbajului -, el îşi pierde capacitatea de a înţelege şi de a utiliza cuvintele, ceea ce nu îl împiedică să compună ultima din cele cinci simfonii ale sale, aceea pe care Şostakovici a considerat-o ca fiind cea mai strălucitoare. Şebalin şi-a pierdut limbajul, dar muzica nu. Aceste trei exemple sunt edificatoare în privinţa faptului că facultăţile lingvistice şi cele muzicale sunt disociabile.

Melodia net separată de ritm

Alte cazuri de leziuni cerebrale sugerează faptul că la nivelul creierului se procesează în mod diferit zgomotele din mediu. Chiar dacă se considera că muzica era obiectul unei procesări globale, Isabelle Peretz avansează ideea că, dimpotrivă, ea ar fi divizată în mai multe funcţii. Astfel, melodia şi ritmul le-a considerat net separate. La unii dintre pacienţii săi, aceia care au pierdut sensul melodic, se păstrează cel al ritmului, în timp ce aceia care şi-au pierdut ritmul conservă melodia.

O voce monotona plictiseşte

Pentru a comunica, este important să poţi decodifica toate aceste „variaţii". Noi suntem atât de sensibili la sunetele înalte pentru că ele joacă un rol esenţial în recunoaşterea intonaţiilor limbajului vorbit, afirmă Richard Ragot, neurofiziolog la Secţia de psihologie cognitivă a CNRS de la Salpetriere, Paris.

Intonaţia participă, într-adevăr, la transmiterea efectelor: o voce monotonă, cum este cea a depresivilor, provoacă plictiseală şi o relaxare imediată a auzului.
Importanţa melodiei se regăseşte în învăţarea unei limbi străine, în care principala dificultate este să te obişnuieşti cu noile intonaţii şi cu o ritmică diferită.

De ce unii muzicieni au „ureche absolută"

Marea majoritate a muzicienilor nu pot identifica o notă, decât evaluând intervalul de înălţime care o separă de o notă de referinţă, auzită cu puţin timp înainte. Cei dotaţi cu „ureche absolută" au „în cap" fiecare notă a gamei. Cum lucrează creierul lor? lată întrebarea la care a încercat să răspundă Robert Zatorre, comparând activitatea cerebrală a muzicienilor normali cu aceea a muzicienilor de excepţie (dotaţi cu „ureche absolută"). Subiecţii au ascultat un simplu zgomot, iar activitatea lor cerebrală a fost înregistrată cu o cameră cu pozitroni (PET). Apoi s-a repetat înregistrarea, dar folosindu-se de această dată o notă muzicală. Ulterior, Zatorre a separat imaginea obţinută cu nota de cea datorată unui simplu zgomot. Rezultatul indică deci activitatea cerebrală proprie ascultării unei note muzicale. La toţi subiecţii se activează aceleaşi zone, dar la.cei cu „ureche absolută" se activează, în egală măsură, o zonă suplimentară.

Nu este o zonă implicată în procesele asociative (ca asocierea unui nume cu o notă).
De altfel, dacă se cere aceloraşi subiecţi să recunoască intervale (terţă majoră - do-mi - sau minoră - re-fa), la muzicienii normali se activează o anumită zonă cerebrală, care nu se regăseşte la cei cu „ureche absolută". Această zonă suplimentară ar reprezenta memoria de lucru pentru înălţimea notelor, pentru că muzicienii obişnuiţi au nevoie de a memora nota precedentă pentru a o compara cu următoarea.
Alte cercetări realizate la Universitatea din Dusseldorf (Germania), cu o tehnică similară (IRM), au demonstrat că muzicienii dotaţi cu „ureche absolută" au o asimetrie a lobilor temporali. „Urechea absolută" este manifestarea mecanismelor auditive specializate ale unei structuri cerebrale particulare.
Mă puteţi găsi şi pe pagina de facebook.