Să o iau de la capăt la 25 de ani nu era în plan. Mi-a trebuit ceva să mă adun și să pot plânge în scris, aici. Obișnuiesc să fac asta mai ales atunci când nu mai am lacrimi.
Bine sau nu (și spun asta pentru că societatea n-a scăpat încă de anumite prejudecăți), la 25 de ani, simțindu-mă împlinită și aptă pentru ceea ce urma să se întâmple, așteptam cu nerăbdare să devin mamă (cea mai mare dorință a mea era și este să devin mamă).
Îmi trăiesc iubirea alături de partenerul meu, o iubire care durează de câțiva ani, și urma să avem un copil
Primul copil era "împlinirea iubirii noastre", așa îi plăcea iubitului meu să-mi spună. Mai mult decât atât, în încercarea de a explica de ce trăiesc eu un coșmar, încep prin a spune că așa m-am născut, cred, cu dragostea pentru copii.
Aveam 8 ani și-mi aduc aminte că i-am spus mamei că, singurul cadou pe care-l doresc de ziua mea, e un "bebeluș fără păr". Nu știu de unde "fără păr", neapărat, dar așa îmi imaginam și atât știam eu atunci: că bebelușii nu au păr! Voiam să mă joc "de-a mama". Îmi plăcea la nebunie să văd bebeluși reali, să mă joc cu ei, să-i plimb cu căruciorul, și eram fascinată atunci când îmi plimbam păpușa în brațe.
La 8 ani, cu siguranță era o joacă, dar cert e că sentimentul acesta a rămas la fel în sufletul meu, iar dragostea mea pentru copii nu va înceta niciodată! Mă tot întrebam acum câțiva ani: "Doamne, oare cum voi fi atunci când îl voi ține pe al meu la piept?!"
După ce am terminat liceul, am început să lucrez part-time cu copiii, inclusiv în perioada facultății. Mi-a fost drag să fac asta câteva ore pe zi.
Încă din copilărie, mama a fost cea căreia mă confesam ca celei mai bune prietene. Avea răbdare cu mine și vorbeam deschis despre orice, știa cum să mă ajute să mă pregătesc pentru viitor, cum să am grijă de sănătatea mea, ca femeie în devenire. În special pentru noi, femeile, e necesar să înțelegem că, până să ajungem să ne ne dorim copii, trebuie să conștientizăm că avem nevoie de vizite regulate la medic, fie că ne place sau nu, sunt necesare analizele de rutină (cel puțin), plus testele specifice nouă, mai ales după ce am trecut de adolescență, atât pentru noi, personal, cât și dacă ne dorim copii.
De pe la 20 de ani, am început să fiu cât pot de atentă în privința asta, o dată la opt luni, sau o dată pe an, făceam un set de analize ginecologice pentru a mă asigura că sunt bine.
Analize care au fost întotdeauna foarte bune.
Nu m-am confruntat niciodată cu infecții grave sau ceva ce avea să pună în pericol o eventuală sarcină. Numai chisturile ovariene reprezentau singura problemă de care știam. Erau probleme hormonale cu care mă confruntam din adolescență. Mă familiarizasem, oarecum, cu ideea, dar nu eram împăcată nicicum (ori de câte ori auzeam: "Va fi greu să rămâi însărcinată!").
Și pentru că de-aici mă apropii de subiect, de ceea ce mă doare cel mai tare acum, vreau să mai explic ceva: n-am privit niciodată copiii ca pe un obiect personal. Nu-mi doresc copii doar pentru a-i face ca să fiu în rândul lumii sau pentru a nu rămâne singură la bătrânețe. Știu și înțeleg si asta, e natura umană a multora dintre oameni și nu-i judec nici pe cei care gândesc așa, dar am înțeles cu timpul faptul că pe copil "îl faci" pentru el, ca să spun așa. Nu crește singur, bineînțeles, dar tu îl ajuți să se formeze și pregătești adultul care va fi mâine.
Da! Categoric, te împlinește, pe tine, pe voi doi, iubirea voastră, viața voastră! E o responsabilitate imensă pe care o ai pentru toată viața, cât și o "obligație" morală, ca părinte. Dar cu toate astea, trebuie să conștientizăm și să-i acordăm șansa și dreptul la a-și trăi propria viață și propriile decizii. Asta am învățat din experiențele pe care le-am trăit, fiind înconjurată de copii.
Dar, din păcate e adevărat, viața nu e dreaptă.
Cu cât îți dorești mai mult, cu-atât mai greu obții...
În urmă cu patru ani, după un simplu control de rutină, am aflat că problema mea cu acele chisturi devenise serioasă, iar tratamentul cu anticoncepționale, strict pentru problemele hormonale și chisturi nu a mai dat randament. Aveam dureri frecvent, îmi era foarte rău nu doar în perioada menstruației, iar organismul a respins, într-un final, anticoncepționalele. Le-am luat o perioada scurtă de timp, strict pentru asta, vreo șase luni.
Am fost norocoasă, în schimb, pentru că am întâlnit un medic dedicat meseriei, care și-a făcut treaba foarte bine din punctul acesta de vedere (menționez că alți doi au confirmat același diagnostic), așa că s-a ajuns la operație laparoscopică.
În urma operației s-a constatat: sindromul ovarelor polichistice și infertilitate primară
Când am citit diagnosticul, țin minte că m-am oprit la "infertilitate" și mi-a stat inima, îngrozită la gândul că mai târziu, n-am să pot deveni mamă!
Ovarele nu mai aveau nicio problemă, dar am aflat că trompa stângă era malformată, adică blocată din naștere. Fiind ceva congenital, era ireversibil. Trompa dreaptă, în schimb, era funcțională ... deci aveam o singură trompă pe care mă puteam baza. Medicul m-a liniștit și mi-a spus: "Da, se poate să aveți copii, mai greu, dar o să puteți! Trebuie să facem tratament și pentru fertilitate, iar după un an, puteți încerca!" Mă documentasem și eu, știam că se poate, sunt atâtea femei care au o singură trompă, nu era situația atât de neagră și la urma urmei, exista și a doua opțiune. Cert era că fără tratament, erau șanse foarte, foarte mici. Nu mai zic de o extrauterină...
Mă consolam spunându-mi că trebuie să existe mame și pentru cei "ai nimănui", și că pot adopta.
Dar îmi doream din răsputeri, în același timp, să trăiesc și experiența sarcinii, să simt cum crește în mine.
Am căzut de comun acord cu partenerul meu să așteptăm vreo doi ani până să încercăm și să încep tratamentul. La mine era problema, nu la el.
Cu toată dragostea mea pentru copii și oricât l-aș fi dorit pe-al meu, am privit întotdeauna cu luciditate situația și, cu siguranță, nu era prea mare grabă, adică n-ajunsesem la o vârsta prea mare încât să-mi fi pus problema timpului. Frica mea cea mare era că n-am să pot atunci când o să încerc! Asta mă obseda! Și pentru că mă visam mamă tânără, am zis amândoi că, dacă era să vină, totuși, mai repede, ar fi fost o minune!! Și era binevenită! Opțiunea avortului era și este exclusă din schemă pentru mine.
Am mers mai departe plină de speranță și cu multă credință în Dumnezeu.
Simțeam că anul 2020 îmi va aduce multe schimbări, dar nu mi-am imaginat o clipă că va fi atât de crud, și mă va duce de la o extremă, la alta!
La începutul anului, aflam cea mai mare veste — la trei ani după operație, se întâmplase minunea mult așteptată, eram însărcinată!!! Da! Fără niciun tratament, pur și simplu, s-a întâmplat! Iar eu habar nu aveam, până să aflu, pentru că n-avusesem niciun simptom. Mai mult decât atât, în aceeași perioadă, partenerul meu era țintuit pe un pat de spital din cauza unei probleme de sănătate care se agravase, neștiind dacă va ieși viu de acolo.
Medicii mi-au spus să iau în calcul orice.
Acela a fost momentul în care am simțit pentru prima oară în viață, adevărul din cuvintele mamei: "Atunci când ți se pare că Dumnezeu îți ia pe o parte, vine momentul în care vezi cum îți dă pe cealaltă parte!" Nici în ruptul capului n-am stat să mă gândesc dacă vreau copilul sau nu! Îl doream din toate încheieturile și eram pregătită pentru orice s-ar fi întâmplat mai departe, chit că rămâneam singură sau nu! Eram asumată!
Cu siguranță mi-aș fi dorit enorm să fi fost și el lângă mine, dar am fost nevoită să îi spun la telefon, până să ajung la el. Când am ajuns, ne-am strâns în brațe printre firele aparatelor și am plâns de fericire! Apoi, evoluția lui a fost extraordinară, a scăpat două săptămâni mai târziu.
Am aflat de sarcină destul de repede, și culmea, la doar doua zile de întârziere a ciclului menstrual, când am făcut testul. În condițiile în care, de când suntem împreună, am făcut nu știu câte teste, la fiecare întârziere de una sau două săptămâni.
Am sunat imediat asistenta medicului meu, cu care obișnuiam să țin legătura.
Era sâmbătă. Iubitul meu încă nu ieșise din spital, era abia sfârșitul primei săptămâni. Nici nu mai știam cum să mulțumesc Divinității și, în același timp, cum să fac să nu mă mai afecteze atât de puternic emoțional situația prin care treceam. Pentru că încă aveam inima cât un purice, abia reușeam să pun geană pe geană. Asta era cea mai mare problemă. Strângeam din dinți și zâmbeam în timp ce plângeam. Făcusem un calcul și aveam trei săptămâni de sarcină. Mă tot gândeam "Doamne, dacă nu e în uter, dacă nu e bine?" Nu-mi venea să cred că reușisem! Apoi mi-am dat seama că aveam deja mai mult de șase nopți nedormite, de țigări fumate în plâns continuu toată săptămâna, de nemâncată, de mers mult pe jos, navetă între job, spital și casă.
Dac-aș fi aflat mai repede (chiar dacă a fost, relativ, repede), aș fi făcut, cu siguranță, mai mult! Dar n-am știut!
M-am plâns asistentei la telefon și m-a liniștit spunându-mi că e mult prea mică sarcina pentru a-mi face grijile astea acum, e bine să conștientizez dar să o iau treptat, că am timp până la trei, patru luni. Dar nu mi-a trebuit mult deloc, din minutele următoare n-am mai pierdut numărul țigărilor de supărare, și n-am mai consumat deloc, nici cafea. Așa îmi și propusesem demult. Cu cât mai repede, cu atât mai bine! Așa că din punctul acesta de vedere, sunt împăcată cu mine! Mi-au fost alături și mama, prietena, nașii, și o bună cunoștință, psiholog.
În următoarea săptămână, prima ecografie arăta cinci săptămâni și o zi! Se vedea clar. Era bine poziționată! Era în uter!
O săptămână mai târziu, la șase săptămâni jumate, i-am auzit pentru prima dată inima! N-am simțit niciodată ce-am simțit atunci! Bătăile erau foarte bune, totul evolua perfect. Numai mie nu-mi venea să cred! Am făcut analizele necesare - erau foarte bune. Aveam, totuși, dureri asemănătoare crampelor menstruale, ceea ce nu era bine, pentru că erau dese. Erau și cuțite puternice, dar care nu durau mai mult de câteva minute. Simțeam, cumva, că asta nu era bine și nu simțeam greșit. Dar, conform ecografiilor, nu se întâmplase nimic, am urmat tratamentul până aproape de 8 săptămâni, când m-am trezit plină de sânge.
Am plecat amândoi în goană spre spital, timp în care eu urlam că nu vreau să-l pierd! S-a ținut cu dinții buburuza mea! Doctorița care era de gardă în acea noapte mi-a spus că e bine, că e acolo, nu era semn bun că am avut hemoragie dar ... scăpase, trăia! Eu nu așteptam decât atât: să-i aud bătăile inimii și, pentru că le-am auzit, am răsuflat ușurată. Cu toate că mi s-a spus că procentul de reușită era destul de mare (80%), mă gândeam cu groază și mă rugam să nu fiu eu acea excepție de 20%.
Am rămas în spital câteva zile. M-au monitorizat, copilul trăia, era tot acolo.
Am discutat între timp cu medicul meu care mi-a dat "instrucțiunile" pentru acasă, pe care le-am respectat amândoi cu precizie. Am stat acasă două săptămâni. Mi-a spus să revin oricând, dacă e cazul. N-am mai sângerat de atunci dar aveam dureri surde.
După cum știți, până la sfârșitul primului trimestru de sarcină se conturează toate "detaliile". Da, buburuza mea avea deja, ochișori, mânuțe, piciorușe, urma să se contureze lobul urechii, și chiar dacă era foarte, foarte mică, "juca" în uter.
Cu două zile înainte de ultimul control, am avut un vis.
Când o persoană dragă care nu mai e printre noi îți apare în vis și îți spune că ”va avea grijă de ea”, înțelegi mesajul. Probabil era fetiță... Am refuzat să cred ce urma să se întâmple și, așa prăpăstioasă cum eram, mă îmbărbătam!
Am refuzat să cred... până s-a întâmplat! Minunea mea a murit la zece săptămâni... încă puțin și ne pregăteam să încheiem primul trimestru.
În dimineața în care am ajuns la control, aveam un nod în gât pentru că simțeam. Chiar simțeam că ceva nu e bine, dar tot NU acceptam! Nici doctorului nu-i venea să creadă. M-am pus pe masă, mi-a pus ecograful pe burtă și... tăcere! Eu am încremenit. Nu zicea absolut nimic, nu mi-a întors monitorul cum o făcuse până atunci, și tăcea. Am întrebat eu:
– ... E rău?!
– Haideți, vă rog, să vă dezbrăcați, să mă uit și așa, să mă asigur...
M-am dezbrăcat pentru transvaginală și ... nimic! Se uita la monitor, aștepta și tăcea! Nu știa cum să-mi spună, probabil, pentru că văzuse cât mi-l doream, fiindu-i pacientă de câțiva ani.
– Ce e?!
– ... nu-i mai bate inima!
Asta era și nu-mi dădusem seama! Asta așteptam să auzim și nu mai auzeam! Nu știu cum m-am îmbrăcat și m-am luat cu mâinile de cap, șocul a fost atât de mare încât amețisem la propriu. M-am ținut tare și mă gândeam la ce mă așteaptă dincolo de ușa cabinetului, cum îi spun lui?!
Citește și:
Am ieșit un pic și i-am spus atât: "S-a oprit din evoluție!"
El se uita mut la mine ca și când n-ar fi știut ce înseamnă... Știa, dar refuza. M-am întors în cabinet și-am aflat că a doua zi urma să mă chiureteze: chiuretaj cu anestezie generală. Ăsta era calvarul ce urma! Ceva prin care eu nu mai trecusem niciodată. Nu avusesem un avort spontan, ci un avort ratat (atunci când produsul de concepție nu se elimină pe cale naturală - sarcina fiind mai mică, dar totuși prea mare pentru altă opțiune și atunci e nevoie de chiuretaj). De-atunci mi s-a rupt filmul, știu că mă uitam în gol către doctor...
În seara aia, m-am dus la biserică și-am aprins o lumânare pentru pruncul meu nenăscut.
Am rugat-o pe Maica Domnului să-l aibă în pază pe îngerul meu și i-am mulțumit pentru că îmi dăduse șansa să mă simt mamă pentru scurt timp. Am rugat-o să nu mă lase și să mai facă o minune.
N-am putut dormi în noaptea aia, mă mângâiam pe burtă și închideam ochii la gândul că era ultima noapte în care îl mai aveam în pântec! Nu m-am trezit la realitate decât atunci când m-am întors de dimineață la spital, pentru chiuretaj. Tot NU acceptam, nu-mi venea să cred pentru ce mă întorsesem acolo. Oricât mi-ar fi spus ceilalți din toate părțile că e bine că a fost o sarcină pe cale naturală, asta nu mă încălzea cu nimic! Eu mă duceam să-mi iau adio de la copilul meu!
Că era cât un deget sau cât palma, mai mic sau mai mare, era copilul meu! Al meu! Primul meu copil pe care-l iubeam dintotdeauna!
Se pare că fi fost vorba despre o anomalie cromozomială (o afecțiune care nu l-ar fi lăsat să trăiască mai departe), dar chiar și așa, eu nu mă puteam bucura că s-a întâmplat atunci, și nu mai târziu, asta mi-era doar consolarea pentru "mâine". Nu pentru că eram egoistă, dar putea să NU se întâmple așa, nu?
Cu toții s-au comportat exemplar cu mine, nu am ce să le reproșez, n-aveau cum să-l mai aducă înapoi, dar pentru mine a contat empatia.
Când au venit asistentele și anestezistul la mine, pentru pregătire, am început să plâng în hohote.
Abia am putut să le spun cum mă cheamă și mi-am tras mâna, refuzam branula, le-am spus că nu vreau să-mi facă nimic, eu nu pot să-l dau afară de-acolo! Una dintre ele mi-a pus mâna pe umăr și mi-a spus calm: "Doamnă, a murit ... puteți să muriți și dumneavoastră, nu e vina nimănui! N-aveți încotro, sunteți tânără și va fi bine! Și eu am pierdut unul, nu primul, dar vă înțeleg mai bine decât credeți! Astăzi am un băiat de 27 de ani!" M-am uitat la ea și n-am reușit să scot decât un "Mulțumesc!"
M-au condus în sală, au avut răbdare cu mine, mi-au făcut anestezia prin perfuzie și mi-au pus masca pentru inhalare.
– Și-acum, o să adormim, în 20 de secunde.
Știu că am închis ochii și-am apucat să-mi spun în gând numai atât: "Iartă-mă, copilu' meu, că n-am putut să fac nimic! Te iubesc!!! Ajută-mă, Doamne!", am zis de două ori. De-atunci nu mai știu nimic, n-am simțit nimic.
M-am trezit cu ochii lipiți de plâns și umflată la față, am plâns continuu cât am stat cu perfuzia și mă durea îngrozitor toată burta, cu tot cu spate.
Dar prima durere pe care am simțit-o la propriu, a fost în piept! Aveam un junghi puternic și mă țineam cu mâna de acolo. M-au rugat să încerc să mă calmez un pic, era o angină pectorală din cauză că m-aș fi încordat, dar avea să treacă repede. Eu știam că mă doare inima!
Citește și:
Când m-am ridicat prima oară din pat, am simțit că mă împrăștii pe jos! Durerea iradia, a fost foarte puternică, dar ușor, ușor, mi-am revenit fizic. Am plecat acasă în aceeași zi, desfigurată cu totul.
Asta a fost intensitatea cu care am trăit eu, ceea ce mi se întâmplase.
În ziua aia, 18 februarie, am murit și am înviat. O parte din inima mea, s-a dus atunci, cu el, pentru totdeauna!
Astăzi ... e astăzi. Durerea asta nu va trece niciodată! Simt că se va estompa odată cu venirea celui de-al doilea. De ce trece timpul, mi-e mai rău. E invers! N-am să renunț să mă întreb cum ar fi fost peste o lună, peste cinci sau peste un an, când ar fi trebuit să-mi strâng puiul la piept!
Citește și:
Acum, trăiesc cu o speranță în plus și una în minus. În speranța că am pierdut o sarcină pe cale naturală, ceea ce înseamnă c-aș mai putea rămâne, dar și cu un risc mai mare de pierderi recurente.
Fetelor, doamnelor, procedura prin care am trecut eu, a fost aceeași care se efectuează și în cazul sarcinilor nedorite.
Eu nu am avut de ales!! Nu am avut ce să fac, oricât m-aș fi opus. N-o să judec pe nimeni nici de-acum încolo, așa cum n-am făcut-o nici până acum din punctul ăsta de vedere, dar vă spun din tot sufletul, vă rog chiar, dacă puteți evita așa ceva, evitați să ajungeți acolo!
Nu vă mutilați sufletul dacă puteți evita asta!
Când nu ai de ales, într-adevăr, n-ai cum să te opui, cum a fost în cazul meu și al multora! Dar acum, când îmi dau seama prin ce trec atâtea fete, mai ales minorele, mi se face pielea de găină când mă gândesc că dintr-o "simplă greșeală" ajung să treacă prin așa ceva. Nu e deloc simplu, asta e clar, indiferent de circumstanțele pentru care se ajunge aici! E nevoie de mult sprijin în ambele situații! Dar așa cum intrați pe net în speranța de a găsi ajutor în privința unei întreruperi de sarcină, faceți tot ce puteți și căutați metodele de contracepție, care sunt multe, de altfel, înainte de a ajunge acolo!
Societatea mai are și ea de învățat! Multe, multe!
Știu că nu putem fi toți la fel, e vorba de un cumul de factori, dar cu siguranță ar trebui să se facă muuuult mai multe în privința asta - pornind de la educație, atitudine, până la fapte.
Durerea pierderii unei sarcini, a unui copil mult dorit, este inimaginabilă și incomparabilă! Pentru mine, că aveam două, cinci sau mai multe luni (nu pot să mă gândesc cum ar fi fost să-l fi născut așa, sau să moară apoi - ăsta e apogeul), indiferent cum ar fi fost, tot copilul meu era! Nu puteam să simt altfel!
Să învățăm despre empatie, despre cum să nu fim nepăsători.
Suportul emoțional pe care mamele ar trebui să-l primească trebuie să vină din partea tuturor. Atât din partea celor care nu știu ce înseamnă, cât și din partea părinților de îngerași. Eu am pe cine trebuie lângă mine și sunt recunoscătoare Domnului pentru asta.
Știu că suntem muuulte, foarte multe! Știu că multe dintre voi ați trecut prin asta... Pentru voi, dragi mămici de îngerași, am scris povestea mea: să vă spun că "familia" s-a mărit. Sunt alături de voi, așa cum inimioara mea e acolo, împreună cu inimioarele voastre.
Vă îmbrățișez cu drag,
C.
(Notă: Această poveste ne-a fost trimisă pe adresa redacției. La rugămintea autoarei, nu am publicat numele ei. Ea și-a dorit să facă publică numai povestea, nu și indentitatea ei, iar noi îi respectăm această dorință.)
Dacă ai și tu o poveste din care crezi că multe femei ar avea de învățat sau ai trecut printr-o experiență despre care crezi că ar trebui să afle cât mai multe Eve, ne poți trimite povestea ta pe redactie@eva.ro și noi ne vom ocupa de publicarea ei.