Când eram copil, așteptam cu toată inima Paștele și Săptămâna mare. Mă impresiona Prohodul și mă emoționa peste măsură să cânt ”Hristos a înviat”. Mă rog, la un moment dat, am avut și alte așteptări - visam să mă pot înălța și eu ca Hristos și imediat după Paște făceam antrenamente (am povestit AICI despre asta).
Uram, în schimb, din tot sufletul curățenia de Paște.
Casa dezgolită de perdele, carpete și covoare mi se părea cel mai infiorător lucru de pe lume. Serile din perioada curățeniei erau un amestec de frig, mirosuri de var, vopsele, diluant și ecouri. Mi se părea că și respirația are ecou între pereții goi. Ziua nu mai puteam sta în casă pentru că se văruia și noi, copiii, aveam diferite sarcini: să spălăm bibelourile, florile artificiale sau paharele din vitrină.
În fiecare dimineață, pe durata curățeniei, bunica mea scotea toate covoarele, scoarțele și macatele țesute de ea și le întindea pe toate gardurile și pe culmi. Erau scoase din dulap, nu ”le purtam” și nu reușeam să înțeleg de ce le scoate. ”Să ia aer!” îmi răspundea ea când o întrebam, lucru care mă bulversa și mai tare: ”Nu pot să respire în șifonier?”
Curățenia dura cam două săptămâni și ultimele lucruri se făceau în Săptămâna Mare - se puneau perdelele, se puneau lenjerii la paturi, se așezau mileurile, se finisa, practic.
Apoi, trebuia să fim atenți să nu facem mizerie până la Paște. Erau interzise până și scamele. Era un stres uriaș!
Urma, după curățenie, altă serie de muncă: tăierea mielului, pregătirea mâncărurilor, vopsirea ouălor, mersul la biserică. Niciodată nu era timp! Niciodată nu le-am făcut pe îndelete. Niciodată nu am trăit nicio bucurie în toate aceste zile. Să facem! Să gătim! Să avem! Să fie! Să avem multe feluri de prăjituri ca să nu ne lăsăm mai prejos vecinilor. Să avem prăjituri complicate, nu clătite sau gogoși! Să fie curat, curat, curat peste tot că ne mai vin musafiri și să nu ne facem de râs, să creadă că suntem niște împuțiți.
Suportam tot acest stres pentru lucrurile pe care le iubeam.
Așa crescut crezând că fiecare bucurie are prețul ei.
Acum, am ales să petrec carantina la țară, cu copilul, în casa părintească, alături de mama. De Paște, de obicei, venea și fratele meu cu familia lui și ne adunam cu toții la un loc. Nu mai suntem în formulă completa... Bunicii, ni s-au dus toți, Dumnezeu să-i odihnească! Tata, Dumnezeu să-l odihnească și pe el, ne-a lăsat și el acum zece ani. O mai avem doar pe mama.
Sărbătorile acestea ne-au făcut să restrângem rândurile și-așa restrânse.
Fratele meu nu a mai venit, iar Paștele a rămas să ne găsească numai pe noi trei acasă: eu, copilul și mama.
Am făcut aprovizionarea și am făcut amândouă toate pregătirile. Chiar dacă nu ne-am strâns toți, mama nu concepea să nu avem drob, ciorbă de miel, friptură de miel, prăjituri sau cozonaci.
În Sâmbăta Paștelui, rămășițele copilului care am fost au simțit nevoia curățeniei. Era curat, dar tot mai era de șters un fir de praf, de aspirat, de dat un mop. Când eram pe final cu gătitul, după-amiaza, m-am apucat eu să fac curățenie. Și am făcut temeinic, până la urmă. Am muncit până spre noapte, când m-a oprit durerea de spate și de picioare. Eram obosită cum demult n-am mai fost. M-am și gândit că sunt atât de obosită cum, probabil, era mamaia în ziua de Paște. De-asta și dormea! Se culca mereu după masa de prânz, în fiecare zi de mare sărbătoare. Dormea până spre seară. Eu nu înțelegeam atunci de ce oamenii dorm așa mult într-o zi importantă pentru care s-au pregătit cu atâtea eforturi. Cum? Nu stai s-o trăiești? Te duci și te culci? Pentru asta am muncit noi?
Acum înțeleg. Am ajuns și eu așa. Seara, după ce am încheiat curățenia, mama mi-a spus că nu înțelege ce mi-a venit și m-a întrebat pentru ce m-am chinuit să fac curat, că oricum nu vine nimeni să vadă că avem casa curată.
Pentru noi! Să ne simțim noi bine!
Mi-am dat seama abia acum că asta le mâna pe ele-n luptă. Mama și bunica mea și-au pregătit sărbătorile în primul rând pentru alții, pentru ”lume”, și în ultimul rând pentru ele.
Prăjiturile, ouăle roșii, drobul, totul... Tot ce ținea de sărbătoarea aceasta trebuia să iasă perfect pentru ceilalți. Fiecare zi de sărbătoare, la noi, începea cu pomenirea morților și împărțitul ”bucăturilor” printre vecini. Cele mai frumoase ouă și cele mai bune prăjituri mergeau acolo.
Anul acesta, spre disperarea mamei mele, am trăit un Paște atipic. N-am mers la biserică (am înteles abia după Paște că s-a dus cam un sfert de sat cu ”procură specială de la popa”), n-am mers la ai noștri la cimitir, n-am primit musafiri și nu ne-am dus în vizite. Am făcut curat și am gătit numai pentru noi. Într-un final, mama mi-a spus că i-a plăcut așa.
Am găsit și partea bună!
Știți că eu am fixația aceea de a căuta binele chiar și unde pare că nu există. Ei bine, am găsit și binele ascuns în pandemie și carantină, să știți! Virusul ăsta ne-a obligat să facem lucrurile pentru noi și am descoperit că ne place așa.