Știam că se va umple news feed-ul de texte și postări despre acest subiect, ca în fiecare an.
Știam că vom vorbi iar despre violență, vom mai citi niște statistici, o să ne punem mâinile în cap, o să ne mirăm, o să judecăm, o să începem să comentăm de pe margine cu fel și fel de păreri, de la ”o fi făcut ea ceva” până la ”de ce stă?” sau ”cine a pus-o să se mărite?”. Sigur, vor fi și comentarii care nu vor acuza victima, lumea bate la taste cum bat bărbații la femei. ”Așa ceva nu se poate”, ”Este strigător la cer!”, ”Unde o să ajungem?” și multe, multe, multe altele.
Eu înțeleg perfect ambele tabere.
Ca femeie crescută la țară, unde violența (de orice fel și îndreptată spre oricine) era ceva normal, înțeleg perfect de unde vin toate judecățile care acuză victima.
Am crescut ascultând femeile din neam și primind sfaturile lor. Un bărbat care nu te bate trebuie iertat de orice păcat: nu contează că se îmbată rangă zi de zi și te face ca la ușa cortului, important e să nu te bată. Nu contează că vizitează și alte paturi, important e să nu te bată. Nu contează că nu te ajută cu nimic niciodată, măcar nu te bate. Nu contează că n-are grijă de copii, zi ”mersi” că nu te bate.
Și nu, nu am vrut să intru în vastul capitol al iubirii: ”te bate pentru că te iubește”. Despre asta nu am vrut să zic nimic azi.
Am auzit de foarte multe ori lucruri de acest gen spuse de femeile mai în vârstă către cele mai tinere. Mi s-a întâmplat să le aud și pe femeile tinere că se plâng pentru că bărbații lor le mai dau câte o palmă, din când în când. Așa am aflat că palma nu e bătaie. ”Eh, te-a mai atins, dar nu te-a bătut! Nu zice nimeni să nu te-atingă, dar să nu te bată!”.
”Fără bătaie, nu poți să faci om!”
Treaba asta aveam s-o regăsesc mai târziu, după ce aveam să devin mamă, sub altă formă: palma la fund nu este considerată bătaie! Ba chiar ar fi utilă în educația copiilor! ”Nu zice nimeni să-l bați, dar o palmă poți să-i dai!”. Ba chiar am auzit mame care o țineau sus și tare că nu își bat copilul după ce le văzusem cu ochii mei: ”Aaaa… Eh, i-am dat o palmă la fund. Trebuia!”. Când începem să credem că bătaia ”trebuie”, eu zic că nu trebuie să ne mai mire nimic.
Din păcate, instituția palmei-care-nu-este-bătaie este atât de puternic înrădăcinată în noi, încât o Zi Internațională închinată împotriva violenței pare o glumă. Cunosc părinți (din generația mea, da?) care consideră că bătaia trebuie să facă parte din meniul copilului, consideră că numai folosind ȘI bătaia poți scoate om dintr-un copil. Ce? N-ați mai auzit până acum că ”fără bătaie, nu poți să faci om”?
Apoi, după ce ”îi facem” oameni, ajung fie să bată, fie să încaseze, fie să fie martori, fie să comenteze de pe margine și să aleagă o tabără.
Atâta vreme cât ne vom crește copiii cu amenințarea palmei la fund, atâta vreme cât le vom da câte o palmă, să nu ne mire niciun act de violență domestică!
Atâta vreme cât nu suntem capabili să le arătăm copiilor noștri că dragostea, creșterea și educația NU implică bătaie, violența domestică rămâne un act în care suntem cu toții implicați.
Ce alegeri? Ce sistem de învățământ? Ce școli? Ce politică? Degeaba ne plângem și arătăm cu degetul! Am susținut mereu că singura soluție prin care putem schimba lumea este să creștem cu responsabilitate o generație de viitori adulți responsabili.
Altfel, nu facem decât să dăm viitorului o generație de femei care trăiesc în bătaie, bărbați care iubesc cu pumnul și copii care învață ce e frica înainte de a cunoaște dragostea. Viitorul o fi în mâinile copiilor, dar începe de la părinți, credeți-mă!