Nu știu dacă mai e cineva care n-a reținut cât de mult o admir pe Urania, câtă încredere am în ea și în sfaturile ei și cât de mult mă bucur că există un astfel de om pe ”piața de parenting” din România.
Împreună cu echipa All About Parenting, Urania a demarat campania de educare ”Educă azi, ca să nu vindeci mâine”, în cadrul căreia, din martie 2020 și până în acest moment, echipa All About Parenting a organizat peste 500 de seminarii online gratuite, la care au participat peste 360.000 de părinți români din întreaga lume.
După ce am povestit săptămâna trecută despre independența copilului, am simțit nevoia să aprofundez un pic subiectul, motiv pentru care îi sunt profund recunoscătoare Uraniei pentru că și-a făcut timp să-mi răspundă la întrebări:
Cât sunt mici, prin independență înțelegem lucruri mărunte - să mănânce singuri, să se lege la șireturi, să-și pună un tricou. Spre adolescență, independența aceasta începe să iasă din casă. Ei încep să iasă din casă! Cum gestionăm asta? E în regulă să plece singur mai departe de casă? Întreb asta pentru că băiatul meu are 11 ani, iese singur la joacă de pe la 7 ani (locul de joacă de lângă bloc), iar din această primăvară pleacă și mai departe de casă cu bicicleta.
Urania Cremene: Nouă, părinților, nu ne este teamă de independența copiilor. Mai degrabă aș spune că ne sperie că puii noștri sunt brusc mari și ne sperie că nu mai putem să-i ținem în brațe când sunt triști așa cum o făceam până mai ieri, că nu mai putem să le fim umbră la ieșirile în afara casei, că nu mai putem să îi protejăm așa cum o făceam când erau mici.
Tocmai de aceea, independența legată de lucruri mărunte este atât de importantă, pentru că sunt lecții care îi pregătesc pe copii pentru ”independența cea mare”, cea care îi conduce spre maturitate.
Problema este că mulți părinți amână până foarte târziu această ”independență”, iar asta poate avea efecte nedorite pe termen lung. Dacă un copil este ținut mereu lângă părinte, el nu va învăța din propriile experiențe, în primul rând, și nu își va dezvolta intuiția care să îl țină departe de pericole sau situații nedorite.
Dacă va fi mereu cineva acolo să-i spună: ”Vezi că e roșu la semafor!”, ”Vezi că vine mașina.”, ”Nu uita să validezi biletul.”, când va veni momentul să plece singur din casă, el nu va avea aceste reflexe, să le spunem, aceste abilități de a se descurca singur. Iar asta, pe termen lung, poate conduce la un viitor adolescent care este dependent de ceilalți să ia decizii sau chiar să își asume anumite consecințe.
Așa că e important ca pregătirea să înceapă cât mai devreme, să le dăm drumul să zboare progresiv.
Nu îi trimitem la plimbări lungi din prima, ci le spunem o limită clară și un perimetru în care să îi vedem sau un traseu care să dureze puțin, în timp, după ce ne-am asigurat că știu regulile de circulație, locurile pe unde se pot plimba cu bicicleta fără să se pună pe ei sau pe ceilalți în pericol.
La fel este și cu joaca în fața blocului. Nu îi lăsăm singuri de la 4 ani, doar pentru că știu să se întoarcă singuri în casă, ci ne asigurăm că știu ce au de făcut în parc și chiar ce nu au voie să facă. De exemplu, le spunem că nu e în regulă să plece acasă cu alți copii fără să anunțe sau să vorbească părinții între ei înainte. Sunt tot felul de lucruri mici, dar care fac o diferență enormă pentru siguranța lor și pentru liniștea noastră.
Ce facem cu controlul? Eu îi cer să-mi dea share location și am numerele de telefon ale celor cu care pleacă (iese în IOR cu câțiva băieți din clasa lui). E exagerat? Intru în intimitatea lui? Există o vârstă ideală de la care putem lăsa copiii să iasă singuri?
Urania Cremene: Hai să numim acest control ”limite de siguranță”. Adică oferim libertate în limite stabilite de noi, limite rezonabile, bineînțeles. Și ce e foarte important este să anunțăm și să cerem voie.
”Să-i cer voie să îl protejez?!”
Da. Este o chestiune de respect reciproc și de încredere.
Da, punem limite, da, stabilim reguli împreună, dar cerem permisiunea să ”îi spionăm” sau chiar căutăm împreună o variantă prin care și noi să primim ce ne dorim, adică un minim de control asupra situației, și să primească și ei ce își doresc, adică control asupra propriei vieți și independență.
Discutăm cu ei ca de la om la om, nu ca de la ”eu sunt adultul și știu mai bine”, pentru că asta le arată că avem încredere în ei și vor fi mult mai puțin tentați să încalce limitele sau regulile doar ”ca să ne arate nouă cine e șeful.” Deci le arătăm încredere, ca să aibă încredere în noi și în ei.
Copiilor le place să știe că ne gândim la binele lor, la siguranța lor, că îi iubim necondiționat, atâta vreme cât asta nu vine cu sufocare, cu control exagerat, cu reguli pe care, să spunem, nimeni din clasă nu le mai respectă la vârsta asta. Adică nu mergem doar noi, dintre toți părinții, la pizza și stăm la altă masă la 11 ani sau la 13 ani ai copilului.
Apoi, înainte să vorbim despre ”vârsta perfectă”, hai să vorbim despre abilități și informații pe care un copil ar trebui să le aibă înainte să plece singur din casă, fie că are 3 sau 13 ani. Pentru că, în realitate, și la școală, de exemplu, sunt ei cu ei în fața conflictelor, în fața unui profesor care le face o nedreptate, în fața unei fete care le place. Doar că, într-adevăr, există un adult care să intervină mult mai ușor decât atunci când sunt singuri la o pizza cu colegii.
Deci e important să îi învățăm despre gestionarea emoțiilor, despre cum să evite sau să dizolve un conflict, despre cum să își spună punctul de vedere fără să se piardă sau fără să jignească. Despre empatie, asertivitate și respect față de diferențele dintre noi. Abia apoi putem vorbi despre ”vârsta perfectă”.
Mai apoi, le vorbim despre pericolele de tot felul, dar fără să insuflăm frică exagerată, despre cum să nu urce niciodată în mașina unei persoane străine, de exemplu, chiar dacă le promite ceva substanțial, ca un joc sau un telefon. Despre ce zone să evite, dacă e un cartier rău famat sau ce alimente să consume și în ce loc, dacă știm că avem un copil mai sensibil.
Discutăm cu ei deschis, astfel încât să aibă încredere în ceea ce le spunem și să fie responsabili.
Cum ar trebui să-i pregătim pentru primele ieșiri cu prietenii? (Au de gând să meargă la mall să mănânce)
Urania Cremene: Cred că am răspuns, în mare, la această întrebare mai sus. Însă aș adăuga ceva aici, ceva ce mie mi se pare extrem de important în relația cu copiii, mai ales cu preadolescenții și adolescenții: nu judecăm, nu certăm și nu pedepsim, astfel încât ei să știe că pot avea încredere să ne sune în caz că sunt în vreo ”belea”.
Pentru că una e să vină acasă mai târziu cu 10 minute decât am agreat cu ei, alta e să se lase cu bătaie și să le fie frică să ne cheme în ajutor, de teamă că vor fi pedepsiți sau că nu le vom mai da voie să iasă din casă.
Să nu uităm că este vârsta descoperirii de sine, vârsta la care își conturează o identitate și descoperă cine sunt ei în raport cu lumea. Așa că vor face, inevitabil, boacăne, se vor da ”mari” sau vor mai spune vreo minciună că să pară mai cool. Însă e la noi să îi acceptăm cu bune și cu mai puțin bune, să punem accentul pe unicitatea lor, să nu îi comparăm cu alți adolescenți mai ”cuminți” sau mai ”ascultători”, pentru că efectul va fi, de cele mai multe ori, unul nedorit.
Adică vor căuta acceptare acolo unde o vor găsi cel mai ușor: în brațele anturajului. Și vor face ce fac ceilalți, fie că e vorba de citit o carte ”în trend”, fie că e vorba de... fumat sau consumat alcool. Orice i-ar face să fie acceptați și primiți în gașcă.
Deci e important să lucrăm la stima de sine, la încrederea că pot fi la fel de valoroși și iubiți chiar și după ce spun: ”Înțeleg că voi vreți să fumați. Eu aleg să nu fac asta, dar nu înseamnă că nu îmi doresc să rămân prietenul vostru.”
Și tocmai pentru că stima de sine este un concept controversat și absența acesteia aduce multă suferință, am creat un seminar online în care explic mai pe larg ce este stima de sine, cum lucrăm la ea și cum prevenim ca ea să scadă în copiii noștri.
E un seminar gratuit și se numește ”5 Tehnici ca să crești încrederea în sine a copilului tău, astfel încât să nu devină un adult complexat și nefericit cu propria-i viață” și poate participa orice părinte. E suficient să dea click pe acest link și să se înscrie: https://bit.ly/3bBFUI1
Frecvent, pe Facebook, îmi scriu mame care mă întreabă ce vârstă are copilul meu, atunci când povestesc că îl și las singur în casă și să iasă singur afară, și să meargă singur la școală, la joacă etc. Care sunt implicațiile pe termen lung? Riscăm ”să-i stricăm” oferindu-le această libertate?
Urania Cremene: Există aici tot felul de controverse pentru că pierdem din vedere anumite aspecte. Adică, nu e tot una să lași un copil de 7 ani să meargă la școală dacă locuiește într-un sat, de exemplu, și școala este la 2 pași, și să lași un alt copil de 7 ani care locuiește în Bucureștiul aglomerat, într-o zonă aglomerată și agitată.
La fel cum nu toți copiii sunt pregătiți fizic sau emoțional să stea singuri în casă la aceeași vârstă. Așa cum am spus și mai sus, nu îi lăsăm din prima o zi singuri acasă. Începem cu intervale scurte și apoi mărim ”doza de libertate”. DAR nu înainte să ne asigurăm că i-am învățat despre siguranță: cum folosește și dacă folosește aragazul când e singur, cui răspunde sau dacă să răspundă vreodată la ușă. Sau ne asigurăm că reușesc să descuie ușa singuri în caz că au nevoie de ajutor și chiar cui, dintre vecini, este în regulă să ceară ajutor în caz că e vreo problemă.
Orice detaliu care să ne ofere liniștea că sunt în siguranță este vital. Deci nu, nu-i ”stricăm” oferindu-le libertate, ci doar dacă le-o oferim prea brusc, prea multă și fără reguli și limite stabilite în avans.
În spațiul public, se vorbește mult despre independența copiilor la vârste mici, dar prea puțin la vârste mai mari? De ce? (Se vorbește, oricum, prea puțin despre adolescenți, dar de ce?) Ca trainer de parenting, ai sesizat o scădere a interesului părinților pe măsură ce copiii cresc?
Urania Cremene: Cred că este rezultatul unei ”contaminări”. Adică, de la un punct, ne raportăm la copii prin prisma rezultatelor școlare. Și, de multe ori, auzim vorbindu-se despre preadolescenți și adolescenți în termeni de notele pe care le au, liceul sau școala ”bună” la care au intrat ori premiile pe care le iau.
De prea multe ori, relația cu copiii devine, în timp, una în care copilul, puiul de om, devine ”Elevul X” și cam atât. Iar site-uri de cursuri online, activități extrașcolare sau altele asemenea sunt o mulțime. Însă este drept că despre emoțiile lor, fricile și visele lor (a nu se confunda doar cu visul de a intra la un liceu bun) se vorbește prea puțin.
Despre cum facem să avem o relație sinceră, autentică cu ei, chiar și după ce ne-au trântit în nas primul ”Tu nu mă înțelegi!”, se vorbește prea puțin. De ce? Pentru că există această credință că ”E prea târziu să mai reparăm ceva. Sunt mari deja.”
Doar că nu sunt chiar așa de mari. Sunt niște copii pe alocuri debusolați, care sunt prinși între a fi prinți și prințese în jocurile lor și a deveni prinți și prințese în viața reală.
Sunt niște copii care nu mai vor să fie îmbrățișați în public de mama sau tata, dar care au atâta nevoie de acceptarea și îmbrățișările noastre după o zi de școală în care s-au simțit poate nu prea competenți la o materie, o zi în care li s-a vorbit în cuvinte dureroase, o zi în care un prieten le-a întors spatele și au fost dați la o parte.
Poate nu mai au nevoie să le facem noi pachetul pentru școală, dar au nevoie de hrană pentru suflet de la noi, așa cum aveau și la 3 sau 5 ani.
Însă ce mă bucură este că, deși nu se vorbește foarte mult, totuși se vorbește mult mai mult decât înainte când se ajungea la lucruri destul de dramatice, cum ar fi copii care fugeau de acasă, părinți care le întorceau spatele pentru că au ales altfel decât se aștepta de la ei.
Acum, părinții aleg din ce în ce mai mult să se educe, să lucreze cu ei înșiși, cu convingerile lor și limitele lor, pentru a putea să ajungă la relații mai autentice și mai puternice cu ai lor copii.
Iar asta nu poate decât să mă bucure! Și tocmai pentru că părinții își pun întrebări, caută soluții, vor să le fie alături copiilor și când fac primii pași, și când dau primele examene sau au parte de prima ”inimă frântă”, echipa All About Parenting susține zilnic webinarii cu răspunsuri la toate aceste întrebări.
Despre campania ”Educă Azi, ca să nu vindeci mâine!” cred că am mai vorbit, însă nu mă satur să simt recunoștință pentru miile de părinți care participă zilnic la webinariile gratuite și care vor să facă din familiile lor izvoare de echilibru, să dea lumii prin copiii lor prieteni minunați, colegi de școală care știu să ajute, parteneri de viață echilibrați și viitori părinți care cresc copii cu fermitate și căldură.
Visez departe? Nu cred. Pentru că anii trec și e suficient să ne uităm la copiii noștri și să ne amintim că ieri rosteau primele cuvinte și mâine rostesc deja discursuri de absolvire. Și e la noi să facem ca aceste discursuri să fie unele de succes.