Mă rog, nu a venit din senin, ci din faptul că, la un moment dat, când avea vreo 4 ani, a dispărut de lângă mine. Nu știu cum. Știți cum e cu chestiile astea, dacă ați trecut prin ele, nu știi niciodată cum să ți le explici. Singura chestie pe care am făcut-o atunci a fost doar să îl strig, deși în sinea mea am murit de câteva ori, și să stau pe loc. Aș fi fugit și-n mâini, dar nu puteam să fac. Eu așa cred că e cel mai bine - să rămâi pe loc, că poate el caută drumul spre tine sau poate el nici ”nu s-a pierdut”, ci doar s-a îndepărtat. A fost și cazul nostru, se abătuse pe niște alei și îl pierdusem din vedere. De atunci, nu l-am mai îmbrăcat în culorile pământului când știam că iese în lume multă. Îl coloram cât de mult se poate, semafor îl făceam, numai ca să stau liniștită că, dacă e ceva, va fi foarte vizibil în orice peisaj. Și în excursiile școlare tot așa îl trimiteam! Al meu era cel mai colorat!
Când iese singur din casă, îi fac mereu poză. Mai puțin iarna când poartă aceeași geacă zile la rând și nu e nevoie. Pantaloni are cum avea Steve Jobs tricouri, 6 perechi la fel, deci nu n-am ce reține aici, dar dacă e, Doamne ferește, să se întâmple ceva, să dispară, am ce poze să arăt la Poliție sau să lipesc pe copaci.
I-am făcut mereu instructaj! Când stăteam cu chirie și ne mutam cu casa, primul lucru era să-l învăț care e adresa. Chiar dacă nu pleca de acasă singur, voiam să știu că are cine să sune la 112 dacă se întâmplă ceva cu mine.
Îmi aduc aminte cât de uimit a fost când mi-a aflat numele! Copilul meu a aflat prea devreme că numele meu nu e ”mami”. Mi s-a rupt sufletul atunci când mi-am dat seama că faptul că sunt mamă singură m-a făcut să iau această măsură și, într-un fel, să-l arunc cam devreme în marea cu probleme groaznice de adulți. Rămâne de văzut peste ani de zile dacă a fost sau nu bine. Acum e prea devreme să pot spune.
I-am făcut mereu instructaj când intram în mall-uri sau în hipermarketuri: cum te cheamă? cum o cheamă pe mama ta? unde locuiești? În plus, îl întrebam mereu dacă știe la cine să ceară ajutor. Făceam mereu repețiții prin parcuri sau pe oriunde ne duceam - un training rapid de identificare a persoanelor de ajutor: angajați, gardieni, polițiști, alte mame.
Mi-ați zis că vă place că l-am crescut independent și că am avut curaj să-l las liber, dar da, iată, acesta este prețul: o tonă de instrucțiuni care îi pot îngrozi pe mulți.
Am încercat să fiu un exemplu pentru el și să iau măsuri de fiecare dată când se impun. Eram pe lângă piață, într-o zi, iar un bețiv umbla nu doar cu șlițul desfăcut, dar și cu toate cele la vedere, direct în mână, iar lumea se dădea la o parte. Toți erau dezgustați, părinții le puneau copiilor mâinile la ochi sau îi puneau să se uite în altă parte și grăbeau pasul, dar nimeni nu suna la Poliție. Am numărul secției de care aparțin în agenda telefonului (asta e altă chestie pe care o făceam când îmi schimbam adresa). Nu mai sunase nimeni (că i-am întrebat dacă i-a mai sunat cineva) și am stat cu copilul pe trotuar să așteptăm echipajul, timp în care am urmărit, de la distanță, unde se află individul.
Am vrut mereu să-i ofer copilului astfel de exemple, să știe ce să facă, la rândul lui, dacă se întâmplă ceva. Am mai sunat o dată, eram tot cu el, când 2 adolescenți îl băteau pe al treilea. I-am spus mereu că polițiștii ne pot ajuta și că trebuie să-i anunțăm atunci când vedem ceva. I-am povestit mereu că avem și legi, nu doar că nu e frumos să bați oamenii, dar există și legi pe care toți trebuie să le respectăm.
I-am prezentat mereu Poliția și oamenii ei ca pe salvatori și mă simțeam tare mândră de mine că am reușit să-i ofer o așa educație.
Mai nou, va trebui să-i spun să se ferească și de ei. Va trebui să-i spun că polițiștii te pot omorî... chiar și pe trecerea de pietoni.
PS: Eu nu-mi pot reveni după ce am aflat că un copil a murit pe trecerea de pietoni călcat de mașina de poliție, iar altul e rănit.
Drum lin, suflet nevinovat! Multă putere părinților tăi!
Posteaza comentariu