De câteva ori, pinguinul din mine a stat pe loc. Erau zilele în care apărea un bunic cu nepoata. Avea patinele de acasă, nu le închiria, și era extrem de grațioasă când intra pe gheață. Era blondă, cu părul lung și ondulat, prins în coadă de cal și nu purta căciulă, avea niște urechiușe pufoase. Bunicul rămânea pe margine, în afară, și nu o slăbea din ochi. Ea făcea o tură de patinoar și venea la el.
- Când ai luat prima curbă, trebuia să te înclini mai mult. Și apleacă un pic corpul mai în față, îi zicea bunicul.
Bunicul avea, de fiecare dată, multe indicații pentru ea. Ba chiar se așeza el în poziția respectivă și îi arăta. Fata pleca, după fiecare indicație, cu și mai mare entuziasm.
Din tot ce am văzut eu la patinoar până în prezent (și m-am dus iarnă de iarnă), fetița blondă m-a impresionat.
Nu știu dacă voi v-ați uitat la patinaj artistic când erați copii. Eu mă uitam și eram de-a dreptul îndrăgostită de cuplul Marina Anissina - Gwendal Peizerat. Fetița asta avea ceva din Marina. Nu avea numai părul lung pe spate ca ea, avea și mișcările și grația ei. M-am uitat mereu cu uimire la ea, de fiecare dată când îi găseam la patinoar.
Mă rog, fetița asta avea ceva și din mine. De fapt, avea ceva ce eu nu am avut... Și eu îmi doream, când eram copil, să patinez. Nu am învățat nici până la vârsta asta, iar de dobândit grație pe gheață nici nu poate fi vorba. Am ajuns la un gabarit care mi-a distrus până și grația pe asfalt.
În fine, am să revin la fetiță și la bunicul ei, pentru că acest text este despre ei și nu despre mine. Într-o zi, mistuită de curiozate după ce l-am auzit pe bunic dând indicații și crezând că este vreun nume al patinajului românesc (pe care, spre rușinea mea, nu îl cunoșteam), mi-am făcut curaj să intru în vorbă cu el. Inițial, am aplicat tactica de câine de talie mică pe lângă ditamai dulăul: adică să latru inofensiv. I-am făcut complimente despre nepoată! În mintea mea, bunicul acela înalt și cărunt, cu freză de Alain Delon, slab și cu statura dreaptă, trebuie că fusese un mare patinator la vremea lui, un om-spectacol când atingea gheața.
- Nu e bine așa! Trebuie să te înclini puțin mai mult. Și ține capul sus. Niciodată să nu te uiți la gheață! i-a zis el fetei ce tocmai ajunsese în dreptul lui.
Când a spus așa, eu mi l-am și imaginat făcând piruete. Și atunci i-am zis, uitându-mă la patinoarul plin numai de copii, că au voie și adulții. Poate ar trebui să-i arate. Eu, deșteaptă, cum mă știți, musca-n lapte. Omul s-a uitat la mine, a făcut un pas mai aproape, a început să râdă și mi-a vorbit încet, complice, după ce nepoata a ajuns la o distanță considerabilă de noi:
- Eu nu știu să patinez.
Nu am cuvinte să-mi redau stupoarea.
Îmi pare rău că nu mi-am văzut figura, dar sunt convinsă că aveam gura strâmbă și căscată de scotea vântul ecou. N-am fost capabilă să zic nimic, iar omul a continuat.
- N-am patinat niciodată! Nici nu cred că aș putea, mi-e și frică... Doar ce am văzut și eu pe la televizor.
- Dar fata merge la patinaj, nu? (parcă mă rugam să zică ”da”)
- Da, nu vedeți? Face cu mine.
Ne-am apucat de vorbă. Fata învățase tot ce știa numai și numai de la el. Și nu știa că el nu a pus niciodată patina pe un patinoar. Când a adus-o prima data la patinoar, i-a spus că e o chestie foarte simplă și i-a explicat cum să dea din picioare - asta din ce văzuse la patinaj artistic la televizor.
- După aia, fata a fost convinsă că eu știu foarte bine să patinez și nu am vrut să o dezamăgesc. Și mai e ceva: treaba asta i-a dat curaj. Faptul că eu stau cu ea aici și crede că știu bine să patinez, o întărește și-i dă curaj să încerce mai multe lucruri. Face și piruete, ați văzut.
Nu-mi venea să cred.
I-am și spus asta. Știa și că nu e corect că o nu-i spune adevărul. A zis că poate i-l va spune când va fi mai mare. Știa că poate are să se supere pe el. Dar mai știa și că îl va ierta, la un moment dat în viață.
- Poate când o să aibă și ea nepoți, o să mă înțeleagă. Dar măcar ea o să știe să patineze și nu va face ca mine.
M-am gândit de multe ori la povestea asta și niciodată nu am avut suficient curaj să o scriu. Poate și pentru că nu mi se așezaseră toate bine în minte și în suflet. Mi-am dat seama că omul face bine ce face, pentru că noi, adulții, cu temerile noastre, ajungem să știrbim curajul copiilor. Îi va spune adevărul, dar până atunci, curajul dat de ascunderea lui va fi crescut în inima ei ca un cozonac bine dospit care se înalță peste tavă.
Curajul sădit în inima copiilor la vârstele astea va prinde rădăcini puternice în drumul lor prin viață.
Posteaza comentariu