Foarte mișto era calul ei! Nu mai știu cum îl chema și nici nu îmi mai amintesc exact cum arăta, dar știu că avea cu el o relație foarte specială. Îl primise cadou și era cel mai bun prieten al ei. Era pe tiparul clasic de fată bogată, fără prieteni și nefericită, dar care avea, în rest, ”tot ce-și dorea”. Bine, calul ăsta era ca un om și era un adevărat prieten. Bine, eu nu știam cum e cu caii și cu cadourile de genul ăsta.
Pe vremea aceea, aveam prietenă o găină pe care o chema Bufnița și nu mi-o făcuse nimeni cadou, o luasem de când era pui de sub maică-sa ca să mă joc cu ea - fusese printre primii ieșiți din ou. Deci săracă, săracă, dar o ardeam cam ca bogații de mică, pentru că și Bufnița mea era o vietate specială cu care eu aveam o relație specială. Sigur, nu e același lucru calul cu găina, dar înțelegeți voi, eram pe acolo...
În fine, ca să fie filmul film, calul s-a accidentat, n-a mai putut să meargă, s-a îmbolnăvit și mai nasol dup-aia și, ce să vedeți, l-au împușcat ăia. Familia ei, mă! Familia ei și veterinarul au decis că trebuie împușcat. Trăind într-o lume în care animalele bolnave se sacrificau și se mâncau, să văd un film în care unii aleg să împuște un cal, m-a lăsat nu doar fără cuvinte, ci și fără nicio reacție, parcă nici nu mai puteam să respir. Hai, nu să taie calul, că nici la mine în sat nu se tăiau caii, dar se duceau la abator la Caracal! Chiar trebuia împușcat?
Am aflat ulterior, de la taică-miu, Dumnezeu să-l ierte, că așa se face, caii se împușcă atunci când nu mai pot fi salvați. Măi, dar a suferit săraca fata aia, am plâns și eu cu ea atunci. Nu-mi venea să cred că îi împușcaseră calul! Ce dacă nu mai mergea? Ce dacă era bolnav? Era prietenul ei! Trebuia lăsat să trăiască!
De-a lungul anilor, am mai văzut și alte filme în care au fost împușcați caii. Ba chiar, prin anul III de facultate, când făceam Genuri de Opinie, profesorul ne punea să ne citim temele (texte de opinie pe teme date de el) în fața întregului colectiv. Le asculta cu așa încântare încât fiecare, în timp ce citea, avea impresia că a dat lovitura, apoi, la final, comenta cu noi textul și ne spunea adevărul. De cele mai multe, eram departe de a fi de laudă! Dar a fost un caz, la un moment, când cineva a scris un text, l-a citit, a terminat de citit și am așteptat cu toții să ne dea profesorul verdictul, dar... nimic. Era liniște. Noi eram cu toți ochii pe el, iar domnul profesor se uita pe geam. După momente bune de liniște, și-a întors privirea către noi și ne-a întrebat dacă știm ce fac ăia de la herghelie cu caii care nu mai pot fi salvați. Discuția despre acel text s-a încheiat cu asta.
În primii ani ai copilului la școală, am auzit foarte des, din foarte multe părți cum o să ne scadă nouă, părinților, interesul pentru ce fac copiii noștri la școală, ce dotări are clasa sau ce se întâmplă în curtea școlii. Toată lumea ne zicea că o să ne treacă nouă preocuparea prin gimnaziu... De-aia se împușcă, domle, caii! Abia acum am înțeles cum trebuie!