Nu vreau să mai fie nimic din viața mea aceasta în care: ”Unde-mi sunt soșetele? Nu astea cu stele, le vreau pe alea cu reni! Avem ceva de mâncare? Dar de ce nu avem ciorbă de burtă? Friptura se face repede? Cât durează să faci piure? De ce nu se poate să ne ducem la școală când vrem noi? Am putea să ne luăm un cățel! Aș vrea un cățel, mami, o să am eu grijă de el! Nu mai vreau să mănânc acum piure, poți să-i faci prăjiți cartofii sau e târziu? Dar dacă prăjim piureul? Iese bine? Dar de unde știi? Ai încercat tu? Deci nu ai încercat, deci nu ai de unde să știi, deci de ce ești așa sigură? Vreau la micul dejun paste cu lapte. Niște salam și niște legume n-ai și tu? Era mai bine!”
Știți cât aș putea să vă scriu din astea în continuare?
Multe!!! Până la capătul Internetului aș putea completa eu cu din astea. Cum de aș putea? Păăăi... imaginați-vă că numai asta aud! Și nu doar că aud numai asta, dar aud NON-STOP! Fără pauză!
Mă trezesc în fiecare dimineață în jurul orei 5 și nu pentru că îmi pun ceasul să sune pentru că aș avea vreo treabă. Așa mă trezesc eu de niște ani buni (mă rog, după ce am devenit mamă s-a instaurat ora asta). Azi dimineață, în timp ce mă cuibăream ca o cloșcă pe canapea, cu cana de cafea în mână, în liniște totală, am realizat că organismul meu și-a găsit propria metodă de a face rost de puțină liniște: se trezește atunci când copilul doarme.
M-am bucurat de liniște!
M-am bucurat așa cum o fac în fiecare dimineață până spre ora 7. Apoi, știți și voi: trezit copil, pregătit de școală.
Îl conduc zilnic la școală, până la poartă, îl pup verbal și îi urez baftă și apoi plec în treaba mea, parcă plutind pe norișori. Azi dimineață, cum săream eu așa, de pe un norișor pe altul, de fericire că se face liniște din nou, cum priveam cerul și blocurile care nu mai păreau gri și nici frigul parcă nu se mai simțea iar eu cred că zâmbeam sau chiar râdeam pe bune, pentru că m-am întâlnit cu tătic.
- Ai câștigat la Loto sau ce e cu fericirea asta pe tine la ora asta?
N-am înteles ce a vrut să zică, ne-am salutat, am schimbat amabilități și ne-am văzut de drumuri. Am rămas cu gândul la întrebarea lui și am înțeles după. N-am mai apucat să-i răspund că nu, n-am câștigat la Loto, doar mi-am lăsat copilul la școală!
Mai multe povești din viața noastră mai găsiți și pe pagina de Facebook - Mama lui Victor :)
Posteaza comentariu