Eu eram cea care rămânea acasă cu meșterii. Unii lucrau la extinderea acoperișului, alții erau experți la pereți (ca orice român de altfel, de-aia n-am putut noi să ne facem un dressing acolo - că sunt strâmbe pe toate părțile aceste încăperi). Nu-mi amintesc să fi fost ai mei speriați că lasă o fată de 12 ani cu 5-6-7 bărbați acasă. Eu nu făceam decât să muncesc până la epuizare. Începeam ziua înainte să plece mama la serviciu, discutând cu ea despre ce gătesc în ziua respectivă la cele trei mese pe care trebuia să le execut meșterilor. Niciodată nu era o discuție concludentă. Lucrurile se desfășurau pe ideea - ”Vezi că am adunat eu teci, mazăre și am scos cartofi noi, poți să tai o găină și să faci o ciorbă și un ghiveci. Primeam doar exemple și singura concluzie era Vezi și tu! Te descurci!”.
Trebuia să mă descurc, nu aveam de ales. Un singur lucru nu făceam - nu tăiam eu pasărea. Abia prin liceu am început să fac și astfel de crime, dar în gimnaziu am fost cu cazierul curat. Îl rugam pe unul din meșteri să-mi taie și mie o găină și mă descurcam, așa cum îmi zisese mama. Le serveam inclusiv micul dejun, timp în care aveam răgaz să văd exact ce fac de mâncare pentru prânz, apoi mă apucam de treabă. Strângeam masa, spălam vasele, îmi făceam ordine și curățenie la locul de muncă, după care mă apucam de pregătit prânzul. Când terminam de făcut mâncarea, mă apucam de aranjat masa, îi chemam pe oameni, le puneam ciorba în farfurie și stăteam într-un colț, pe scaun. Mă odihneam. Imediat ce terminau ciorba, strângeam farfuriile și treceam a felul doi. După ce terminau masa, eu îmi urmam rutina - ordine și curățenie la locul de muncă și iar de la capăt cu pregătirea mesei de seară. Îmi amintesc că după-amiaza mă ajungea oboseala și, uneori, când timpul de gătire al felului ales pentru cină era mai scurt, îmi permiteam să fur jumătate de oră întinsă în pat, cât să-mi relaxez oasele.
Povestea asta a durat o vară întreagă - o vacanță la cratiță, cum ar veni. M-am simțit tare mândră la final, dar asta era în perioada în care aș fi făcut orice pentru a intra în grațiile părinților, voiam să-i fac să simtă că nu m-au făcut degeaba, chiar dacă îi fac de râs pentru că sunt prea slabă sau pentru că n-am numai 10 pe linie așa cum are fratele meu mai mare. Voiam să le arăt neapărat că pot fi utilă. M-au remarcat în vara aia, într-adevăr. Nu mi-au zis ei direct, doar am auzit-o pe mama când îi spunea unei vecine că ”Nu știu ce ne făceam fără fata asta!” și nu mai simțise niciodată acest nivel extrem de ridicat de apreciere din partea mamei.
Cu timpul, după ani și ani, am început să devin conștientă de copilăria mea. Sigur, nu am regretat că m-am apucat să gătesc de mică, a fost și este una dintre plăcerile mele vinovate, am fost expusă de mică la bucătăreală - crescută fiind de bunica maternă, care îmi captiva mereu atenția povestindu-mi ceea ce face. E o metodă bună, vă zic. Noi, părinții ăștia grăbiți de azi, am pierdut răbdarea de a ne ilustra faptele. Ni se pare că e de ajuns să ne vadă copiii că tăiem cotorul de la roșie, nu trebuie să mai și explicăm. Mamaia nu era așa: ea îmi explica tot, nu numai că taie cotorul, dar și de ce roșia are cotor, cum ajunge ea să crească dintr-o floare, cum mâncăm noi ce produc plantele și pomii. În perioada de primăvară, activitatea mea preferată era culesul corcodușelor crude cu care să acrim ciorba. Ea îmi spunea și când și de ce se pun anumite ingrediente, cum se ia spuma la carne, cum știi că ceapa s-a călit, câte ape se schimbă la fasole și tot așa.
Tataie, care avea ca scop în viață s-o tachineze pe mamaia cât de mult putea el, băga mereu bățul prin gard și mai zicea câte ceva:
- Mai taci, mă, că mă doare capu`, o durea-o și pă fata asta. O s-ajung să te trag pă fălci, nu te dor fălcile? Ce dracu` îndrugi atâta, că doar nu s-apucă ea acu să facă ciorbă? E copil!
- Eh, copil, copil, zicea mamaia, da` tre să știe să facă.
- Păi nu-i trebuie, mă, acu`, las-o-n pace, vez` dă treaba ta.
- Ba! Taci dân gură că știu io. Așa învață! E bine să știe d-acu`, copilu` tre să-l înveț` dă mic! Tre` să-i spui dă mititel! Când vrei să-nvețe? Când s-o mărita? Atunci e târzâu!
Vă dați seama că la fel am fost și eu. Nu doar că am fost la fel, dar spre deosebire de bunica mea, care s-a luptat cu mine - un copil ”ligăvos” - eu am avut parte de un copil gurmand și pasiunea lui pentru bucătărie a venit la pachet cu plăcerea de a mânca. Când mă uit la ce gătește el - am realizat asta zilele trecute când a făcut sushi - îmi dau seama că, în mod clar, nu eu am fost influența lui. Eu nu fac sushi, nu fac macarons, nu fac noodles, nu fac fripturi cu sosuri/baițuri SF. El face și din astea. Sigur, am fost și eu o influență, dar nu singura. Copilul Internetului are și alte surse de rețete, după cum lesne se observă.
De ceva timp, în casa noastră, treburile au început să se împartă destul de bine: decidem cine gătește și cine face cumpărăturile, cine dă cu aspiratorul și cine spală pe jos, cine șterge praful și cine schimbă nisipul din lierere, cine udă florile și cine duce gunoiul, cine citește apometrele și cine duce hârtia la administrație, cine întinde rufele și cine mai bagă o mașină la spălat și tot așa. Sau le facem amândoi dacă putem pentru că e mai amuzant așa, numai că timpul nu ne permite de fiecare dată asta.
Sigur, nu se compară cu ce făceam eu, că nu acolo am vrut să ajung. Am prietene care nu-și lasă copiii să facă nimic bazându-se pe raționamentul lui tataie: că nu le trebuie acum, că vor avea toată viața la dispoziție pentru asta. Eu nu l-am pus să execute diverse treburi din nevoie. Sigur, m-am bucurat de ajutor, dar tocmai vă zisei că am fost învățată cu munca de mică, nu munca mă sperie. În schimb, mă sperie altceva. Eu l-am încurajat să învețe lucruri și i-am aratăt câte am putut eu să-i arăt din frică! Din frica de a nu fi complet neajutorat dacă eu nu sunt lângă el. Așa l-am învățat tot ce ține de dinamica unei case: ”Hai să-ți arăt cum se schimbă așternuturile la pat!”. Ca să știe! Așa i-am arătat cum se schimbă pământul la flori, cum se vopsește un perete, cum se programează o mașină de spălat, cum se schimbă un bec, cum se dezgheață un frigider, cum se pun hainele în dulap, cum se spală cuptorul cu microunde, cum se face gemul, compotul, pâinea, gogoșile, ardeii umpluți sau cum să faci cumpărături la piață sau în supermarket. Ca să știe!
Îi arăt cum e cu instituțiile statului, cum se plătesc facturile, cum citești o factură, cum se vorbește cu oamenii, cum te porți cu ei, cum ai grijă de ai tăi, cum îți susții prietenii, cum îți faci bagajele, cum ai grijă de tine pe drum, cum se conduce o mașină (la teorie e expert), cum se plătesc taxele de drum, cum parchezi unde trebuie, cum folosești mijloacele de transport și chiar și cum mergi pe stradă (că am întâlnit și exemplare care nu știau cum se face asta).
Nu mi se pare deloc că e prea devreme pentru astea! Sunt de părere că nu e niciodată prea devreme să fie pregătit pentru orice. O avea el tot timpul să le facă la viața lui, când o fi adult, dar n-am nicio garanție că eu voi mai fi prin zonă să-l învăț atunci când va avea nevoie să le știe.
Posteaza comentariu