Mai știți cum era oboseala aia care îți strângea creierul în pumni când trebuia să te ridici din pat? Când îți venea să vomiți de nesomn, te durea tot corpul și tu trebuia să fii zen și să calmezi micul om care plângea exact cum am descris un pic mai sus?
Mai țineți minte cum era somnul acela care venea să vă fure exact când erați cu el la piept să-l hrăniți și, pentru că nu se putea să adormi atunci, trăgeai de tine iar și iar și iar?
De câte ori n-am plâns de oboseală!
Îi spuneam plâns odihnitor. Nu mă odihneam plângând, dar creierul meu simțea că se odihnește dacă îi spuneam plânsului în acest fel.
N-am avut multe nopți așa, ba chiar au fost puține în comparație cu ce știu de la alte mame. Îmi amintesc doar că îmi spuneam că va crește și va veni o zi când îmi va fi dor de toate astea. Ei, dar de unde, eram convinsă că nu-mi va fi dor, dar iar îi făceam bine creierului să-i spun asta.
Apoi, mai erau nopțile delicioase, când totul părea rupt dintr-un film american, cu un copil care dormea ca o fondantă, cu mâinile întinse pe lângă cap, în poziția infractorului care se predă, cu capul într-o parte și cu gropița din barbă care îndulcea tot tabloul. Nici în nopțile acelea eu nu puteam să dorm. Mă uitam la el până-mi cădea capul de oboseală și tot nedormită eram chiar și cu un copil foarte liniștit.
Și îmi spuneam că și astea vor trece și îmi vor lipsi și e bine să sorb cât mai mult din ele la timpul lor.
Iar timpul a trecut. Au trecut 10 ani și parcă bebelușia nici n-a existat. O revăd în poze și nu-mi vine să cred cum în locul bebelușului e acum acest copiloi pe care nici nu-l mai pot ridica în brațe.
Mă uitam ieri, când dormea de după amiază, tot cu brațele pe lângă cap, tot cu capul într-o parte, tot cu gropița din barbă, tot cu obrajii rotunzi și nemișcați și mă gândeam că ceva, ceva din bebelușul care a fost tot a mai rămas.
Astăzi, după ce și-a terminat orele online, m-a rugat să stăm un pic pe canapea. Am lăsat totul și m-am dus lângă el. S-a pus la mine în brațe și m-a rugat să-l țin puțin ca atunci când era bebeluș. Și, brusc, am avut în brațe un bebeluș de vreo 50 de kg.
Nu e chiar ca atunci când e mic, mic și îl strângi cu totul la pieptul tău, nici nu mai miroase a lapte, dar e plăcut să realizezi că nu doar tu, ca mamă, tânjești după bebelușie...