M-am surprins zilele trecute, povestindu-le unor prieteni despre felul meu ciudat de a face lucrurile, spunându-le fix asta: ”De 10 ani, de când sunt mama lui Victor, nu-mi mai pot face programul pe luni înainte, ci doar pe termen scurt” Mă rog, nu despre program vreau să vorbesc acum, ci despre reacția începutului de frază, dar am zis să redau ideea completă. Mi s-a părut și mie că ceva suna ciudat, iar ascultătorii mei m-au corectat imediat: ”De când ai copil, nu de când ești mama lu...Că nu l-ai adoptat!”
Oare?
Oare nu cumva noi, mamele, ne raportăm greșit din capul locului la copiii noștri și, în felul acesta, îi facem și pe alții să se raporteze tot greșit? Oare nu cumva e incorect să spunem că AVEM copii? Oare nu cumva tocmai de aici vin suferințele ulterioare, când realizăm că ei sunt niște oameni diferiți de noi, cu vieți proprii, dorințe proprii și altele decât am vrea noi? Oare nu cumva fix modul ăsta de a ne gândi la ei ca la proprietăți private ne face să suferim și îi face și pe ei să sufere și mai mult? Oare nu cumva ar trebui să ne schimbăm un pic discursul și să ne concentrăm pe ceea ce suntem și nu pe ceea ce ”avem”, de fapt? Pentru că, vedeți voi, copiii nu-i prea avem. Sau, cel puțin, mie mi se pare că nu-i avem. Nu suntem stăpânii lor. Îi avem lângă noi, îi avem în viața noastră, suntem responsabile pentru viața, creșterea și educația lor, dar nu ne aparțin așa cum ne aparține un televizor.
M-am tot gândit în ultimele zile și mi-am tot repetat chestia asta ”sunt mama lui”, ”sunt mama lui”, ”sunt mama lui”, nu ”îl am”. Sunt doar în rolul mamei în viața lui, un rol destul de important - principal, dar asta nu mă face și stăpână pe el.
”Că nu l-am adoptat...”
Nașterea nu ne dă drept de proprietate, să știți. După părerea mea, mamele adoptive nu sunt deloc mai puțin mame. La fel cum nici cele care n-au alăptat, cele care n-au născut pe cale naturală și nu au simțit durerile facerii, cele care n-au stat numai lipite de copil până la 5 ani, cele care și-au văzut de carieră și și-au lăsat copiii cu bunicii de la 6 luni (și multe alte categorii de mame pe care sărim imediat să le judecăm) nu sunt mai puțin mame. Suntem, în egală măsură, mamele copiilor noștri, fie născuți de noi sau adoptați, alăptați, nealăptați, născuți natural sau prin cezariană etc. Suntem mame așa cum putem. Sunt de părere că fiecare dintre noi face cât poate ea de mult, așa cum poate.
Unele fac mai mult, altele mai puțin, dar nimic nu le face mai puțin mame. E drept, în unele cazuri, e loc de mai mult sau, cel puțin, așa pare din afară, când privim situația din bocancii noștri, dar nu cunoaștem atât de multe despre ele astfel încât să și intrăm cu bocancii în viața lor și să le spunem noi cum ar trebui să procedeze.
Suntem mame, nu ”AVEM copii”!
Bunica mea, Dumnezeu să o ierte, avea o vorbă: ”Una e să ai copii, alta e să fii mamă!”. Se pare că, până acum, înțelesesem doar la nivel superficial vorbele astea.