Când avea copilul meu 7 ani, a participat la o tabără de programare. Au învățat ABC-ul programării pe baza Minecraft-ului. I-a plăcut mult și i-a deschis pofta, el nefiind jucător de Minecraft la momentul acela.
Cum aveam licența plătită, l-am lăsat să-și facă de lucru în continuare.
Se mai uita la tutoriale, și-a dat banii din alocație să-și plătească un server, s-a chinuit mult să-l configureze, avea și câțiva jucători pe el și tot așa. Eu, ca o meliță, îi tot repetam că școala trebuie să rămână prioritatea și calculatorul intră la ”și altele”.
Nu și-a neglijat școala.
Când a început să caute să învețe să programeze ceva mai avansat, s-a lovit de altceva: nu existau tutoriale în limba română, mai toate erau în engleză. Și așa a început să facă progrese și la engleză, având în vedere că engleza la școală era un dezastru (acum li s-a schimbat profesoara și e cu totul și cu totul altceva).
Nu l-am limitat niciodată la oră sau la minut cu statul la calculator.
Când am intrat în pandemie, lucrurile s-au cam tulburat. Am început să ne schimbăm amândoi rutina. Cum eu lucrez de acasă și stau în fața ecranului toată ziua, nu prea pot să-i ofer alternative. Și câte alternative să ai în casă? Aia e! Aia a fost! Puteți să dați cu pietre, eu vă spun sincer că mi-am lăsat copilul să stea la calculator. Asta e!
Mereu am discutat cu el despre școală: i-am spus că asta trebuie să fie prioritatea lui, iar restul... vine după.
Dacă prioritățile se schimbă, atunci calculatorul dispare.
A nu se înțelege de aici că i-am cerut ”10 pe linie”. Nu cred în sistemul de notare, nu sunt de acord cu el, dar discuția e lungă. Pe mine mă interesează doar să știe el - să învețe el, să priceapă, să gândească, nu să împuște note sau calificative. În fine...
Când a început școala în acest an, așa cum a început, în hibrid, lucrurile au mers binișor. Apoi, când s-a trecut pe schema ”o parte la școală și o parte online de acasă”, cu orele transmise live, au început și necazurile. Internetul școlii nu prea a făcut față, drept pentru care celor de acasă li se tot întrerupea conexiunea.
Așa l-am prins că se uita la un tutorial în timpul orei online!
Ora se blocase și el își vedea de tutorial! Mbuon! Și ce faci când dai peste asta? Păi... faci ce ai zis că faci. Adică pui STOP la calculator, așa cum ai tot zis că vei face. El n-a zis nimic. A știut că asta urmează, mi-a zis că ar fi putut să mă mintă sau să se ferească mai bine, dar aia e... nu a făcut-o.
Sigur, sunt o grămadă de nuanțe aici: că nu era conexiunea bună și că nu prea școala chiar ”online”, că trebuie să apreciez că nu s-a ascuns de mine când a văzut că mă apropii de el. În fine, nu puteam să nu iau măsura asta. Nu puteam să las lucrurile să treacă așa. Numai de câte ori am zis că dacă miros că școala nu mai e prioritatea lui, s-a terminat cu calculatorul.
Și acum, cu tot online-ul și cu tot sistemul de care ne plângem noi, cu toate minusurile lui, tot nu cred că ar trebui să lăsăm copiii să-l sfideze. Că mie asta mi se părea că e: nu că o ignoră, ci o și sfidează. În plus, era cazul să aibă și un detox din acesta drastic și complet - să caute alte chestii de făcut sau să se plictisească. Să se plictisească până nu mai poate! Sunt fanul plictiselii la copii! Plictiseala copiilor are și rezultate bune - ajunge să le pună mintea la contribuție. O practicam intens când era mititel. ”Și acum ce facem, mami?”/ ”Acum ne plictisim!”. Și din plictiseli ieșeau niște jocuri de mamă, mamă!
A primit bine interdicția. Mă rog, în prima zi doar. Apoi, a început să mă întrebe până când nu va avea voie. Până la noi ordine. Nu i-am dat un deadline. Știu, știu, copiii au nevoie să știe și trebuie să fii foarte clar, dar mi s-a părut că e momentul să-i dau și lecția neprevăzutului vieții. Om vedea, cum zicea mamaia, Dumnezeu s-o ierte!, sau ”văzând și făcând”.
Viața e plină de neprevăzut...
”Și când o să știi până când nu am voie?” mă întreba. Nici asta nu știu. Viața, așa cum spuneam, e plină de neprevăzut. Nu știi niciodată ce-ți rezervă viitorul, nu-i așa? O zi a stat și în incertitudine. A avut și câteva crize de plâns și nervi.
”Îmi pare rău pentru tine, dar nu e lucru pe care nu-l știai!”. A fost un risc asumat, știa în ce se bagă. A început să-și facă de lucru prin casă, a redescoperit jucării, a gătit, a stat, a citit, iar între toate astea s-a enervat, a mai și plâns. Mă ruga să-i spun măcar până când. I-am spus că o să afle, dar nu e momentul.
Am reușit să duc bine și nervii ăștia, apoi i-am făcut o ofertă pe 3 variante de reluare a accesului la calculator. A urmat altă criză, nimic nu-i convenea. Le-a analizat și le-a întors pe toate părțile. I-am dar o oră timp de gândire. Greu a curs ora aia pentru el.
A ales-o pe cea pe care mi-o doream: interzis total până după vacanță, apoi reluare cu prioritate școală și citit, iar eu voi sta lângă el la toate orele online. Vă dați seama că am și altă treabă, el mi-a zis că nu mai face, dar trebuie să-i arăt cum e cu pierderea/recâștigarea încrederii. Noi avem pactul adevărului făcut când el avea vreo 5 ani: am zis atunci că nu ne vom minți niciodată și suntem amândoi de părere că încrederea e cea mai importantă într-o relație, de orice fel ar fi ea. Când încrederea se pierde, relația se slăbește. Eu am acum nevoie să-mi reclădesc încrederea în el, iar eu trebuie să vadă tot acest proces.
În rest, e totul bine. Suntem în a șaptea zi de pedeapsă: pisicile sunt periate de 6457348 de ori pe zi; cel mai mișto lucru din casă este o carte cu experimente pe care a primit-o cadou de la prietena noastră; LEGO merge și la 10 ani; Emil Gârleanu e interesant; dar tot Jeff Kinney rămâne de bază; prăjiturile ies și inventate, nu doar după rețetă; trebuie să facem ordine în uscătorie, ”sunt foarte multe chestii interesante acolo”; ne lipsesc 2 farfurii întinse din set; aragazul e foarte complicat de spălat, dar nu imposibil; poți sta în cap doar dacă te ajuți de mâini etc.
Posteaza comentariu