În cele câteva zile în care am fost oaspeții nefericitei (după mintea mea) familii din Ploiești, aveam să descopăr că acei copii sunt și un pic săraci de cunoștințe. Atunci am cunoscut pentru prima oară în viața mea o persoană care nu poate deosebi leușteanul de pătrunjel și nu poate recunoaște un fir de tomată între gura leului. Nu vă imaginați că am învățat ceva din asta… ani mai târziu m-am casătorit cu un bărbat care deosebea vag găina de rață, iar pătrunjelul și leușteanul erau direct mărar, deci n-am învățat nimic din experiența aia, dar știți cum e… atâta vreme cât poți să repari…
Acum sunt divorțată și am în grijă un ditamai băietanul de 13 ani. De când era mic, am avut această fixație: nu doar că nu vreau să moară de foame, dar nu vreau nici să creadă că tot ce zboară se mănâncă!
Am impresia (și s-ar putea să am dreptate) că viața la tară e o binecuvântare pentru orice individ. Din acest motiv am insistat mereu ca individul care îmi e fiu să petreacă la țară cât de mult timp este posibil. Sigur, și traiul cu bunicii este tot o binecuvântare și mă doare inima la gândul că el cu tata și cu tataie n-a apucat să se cunoască. Dar a avut-o pe mama și pe mamaie și am insistat să stea cu ele.
- Ia-l, fa, d-acilea, că tre să săpăm porumbii! îmi zicea mamaie.
- Să meargă cu voi! îi ziceam.
I se părea deplasat, credea că vreau să scap de el, dar scopul meu a fost altul.
- Fa, să nu ne omoare ăsta puii ca pă rațele ălea dă anu` trecut! îmi zicea mamaie când tocmai ieșiseră puii de la clocitoare. ”Învelise” el cu o cărămidă două rațe, cu un an înainte, și i se dusese vestea de mare criminal. Plouase și le era frig, a pus o cărămidă pe ele. La 3 ani și ceva, și eu aș fi fost perfect de acord cu o astfel de decizie.
- Arată-i cum sunt puii. Povestește-i! Învață-l! Arată-i!!! îi ziceam.
Bunica mea parcă uitase tot ce făcuse ea cu mine când eram de vârsta lui, cum mă învățase despre toate cele. Acum, în preajma pomenirii ei de 4 ani, realizez că, de fapt, nu mai avea răbdare să mai facă asta cu încă o generație. Cred că nici nu fusese pregătită mental să fie și străbunică.
Mama, în schimb, mi se pare perfect capabilă să facă treaba asta. Sigur, ea zice că nu stă de așa ceva, că nu are timp, că are treburi cu adevărat importante de făcut, dar eu știu că timpul petrecut cu nepotul ei nu se poate compara cu nimic.
Îmi amintesc cum s-a supărat pe mine vara trecută că nu vreau să fac șnițele când copilul meu ceruse șnițele la țară.
Lui îi plac șnițelele făcute de ea: ”nu sunt ca ale tale, nu te supăra, au culoarea *ăcatului, dar sunt cele mai bune șnițele de pe lume”. Când am auzit asta, eu m-am dat la o parte din calea acestor șnițele. I-am explicat și mamei: ”E important să i le faci tu pentru că nu despre șnițele e vorba aici, ci despre amintiri: vrei să-și amintească de tine când n-o să mai fii? Vrei să spună la lume și la copiii lui despre ce șnițele îi făcea lui mă-sa-mare? Du-te și fă-i șnițelele astea… că îi faci amintiri!!! Și bucură-te că-ți cere! Alții nu vor nimic de la mămăile lor!”.
O altă problemă am avut-o legată de partea de floră și faună. Am vrut să ia parte la toate muncile ce țin de gospodărie. În primul an de pandemie, la țară, am făcut chiar experimentul pui vs. carne. Din banii primiți de ziua lui și-a cumpărat 20 de pui de o zi, rasă mixtă - carne și ouă. Nu vă mai povestesc ce circ a fost cu 20 de pui în casă. I-a văzut cum cresc, i-a hrănit, i-a adăpostit, le-a schimbat apa de câteva ori pe zi pe caniculă, le-a cules iarbă. N-a fost ușor! Deloc! De-aia a cerut 100 de lei pe un cocoș când prietena mea i-a cerut să-i vândă și ei unul. L-a ajutat mama să-l livreze tăiat și curățat și și-a recuperat copilul investiția.
A fost foarte încântat! Mă rog, i s-a părut și, cât de cât, simplu.
Anul acesta, până vine vacanța ca să poată îngriji pui, a decis să se apuce de agricultură. Sigur, nu vă imaginați cine știe ce, vorbim despre agricultura asta de pahar, cu două semințe într-un pahar de unică folosință, dar e important procesul.
A început dintr-un weekend de la țară, de la cartofi, că a zis că lui îi plac cartofi prăjiti. Ok, atunci să începem cu începutul. Cum se fac cartofii? Și așa am cumpărat 10 kg de cartofi de sămânță și l-am dus în grădină să-i pună în pământ.
Apoi a urmat salata de roșii și am umplut, de data asta, la București, balconul cu tăvi și tăvițe și pahare cu diverse semințe puse la încolțit. Dar ce frumos e când îl vezi cum se uită la primele frunze și le pune apă. I-am mai spus că agricultura asta nu e treabă chiar așa sigură. Poți să pui 100 de semințe și să vină o grindină sau cine știe ce molimă și să nu mănânci nimic de pe urma lor. Să te alegi cu zilele mâncate în formă friptă și cam atât.
M-a întrebat un prieten de ce vreau să îl fac țăran... Nu vreau, mă, să-l fac țăran, i-am zis, vreau să-l fac deștept!
Vreau ca atunci când va veni unul să-i vândă roșii din gradină de la bunica lui la mijlocul lui noiembrie să știe că ăla minte. Am întâlnit chestia asta, să știți: băieți buni, drăguți, joviali, cu bunici la țară care vând tot timpul anului roșii și castraveți de grădină către prietenii mai nefericiți de la oraș. Eu vreau ca băiatul meu să știe că bunica aia care vinde non-stop legume de grădină e rudă cu bătrânica din Germania care se duce cu mașina la biserică.
Vreau să știe că legumele nu cresc în supermarket și nici pe mesele din piețe și vreau să știe că ele nu apar peste noapte. Vreau ca atunci când cumpără din mâna unui producător să știe câtă muncă e în spate și cât de importante sunt rezultatele ei - să nu le risipească, să nu le lase să se strice sau să le arunce, ci să aprecieze munca oricui a pus umărul la ele.
Și vreau să învețe și lecția răbdării, o virtute care le lipsește multora și pentru care e nevoie de o altă virtute ca să o predăm - cea a curajului. Într-o lume dominată de tehnologie și în continuă și rapidă transformare, s-ar putea să fie considerat ”curaj nebun” demersul de a-i preda copilului viața la țară. Dar asta e… măcar n-o să moară de foame!
Și, cel mai și cel mai mult, vreau să învețe MUNCA. Într-o lume în care cei mai mulți caută să facă bani, dar să muncească foarte puțin spre deloc pentru că ”e cool”, ”trăim vremuri moderne”, ”nu mai e ca pe timpuri”, trebuie să schimbăm statutul muncii din rușine în virtute ca să nu ajungem să ne roadă stomacool de la atâta progres. Nu e o rușine să muncești, orice fel de muncă ai depune! Rușine e fugi de ea cu orice preț! Iar ăștia mici ar trebui să învețe ȘI asta!