Am urmărit destule subiecte despre adolescenți în spațiul public, mai ales în ultimul timp, și remarc că concluzia frecventă a părinților este că ar trebui să urmărim foarte atent ceea ce fac copiii. Și a urmări atent înseamnă a le citi mesajele sau a spiona orice fel de activitate a copilului.
Mărturisesc că am făcut și eu asta până mai demult. Obișnuiam să mai dau un ochi pe comunicarea lui cu colegii, mai ales când s-a mutat școala în online. A fost o vreme în care chiar îmi arăta el sau mă lăsa să mă uit, fără să aibă o problemă cu asta. După ce a mai trecut timp și relațiile lui au început să devină la fel ca relațiile noastre, de adulți, cu intrigi, cu răutați sau cu sentimente, mi-a spus că asta este despre el și nu vrea ca eu să le văd, așa cum nici eu nu-i arăt lui mesajele mele. Și aici s-a cam tranșat subiectul. Am înțeles atunci că ceea ce se întâmplă nu e numai despre noi - părinți vs. copii, ci încep să fie și numai despre el. Și acum, să fim sinceri, cine s-ar simți confortabil să știe că mesajele îi vor fi citite sau că nu poate avea secrete? Suntem pentru ei cam cum era Securitatea pentru popor în comunism. Nu ne plăcea! Toată lumea se plângea de asta!
Apoi, s-a mai întâmplat ceva. A auzit la școală că există un demers de montare a unor camere de supraveghere ca să poată vedea părinții tot ce fac ei acolo. Lăsând la o parte demersul, foarte importantă aici mi s-a părut părerea lui: ”Îți dai seama? Cum să se facă și chestia asta? Și noi cum să trăim? Cum mai pot eu să vorbesc cu o fată? O să știe părinții totul imediat! Viața asta nu e ok pentru noi!”.
Și da, am să fac un mic popas pe ideea aceasta cu fetele. Nu e vorba de intimitatea aia la care (poate) se gândesc unii! Nu e vorba despre intimitate pentru făcut ceea ce cred unii că ar învăța copiii dacă în școli s-ar face educație sexuală. E vorba despre a exersa niște relații. Am mai scris în trecut despre asta și am să reiau pe scurt: copiii au nevoie să aibă relații ”de iubire”, au voie să-și declare admirația, să aibă o iubită la modul acela pur, la care ai la 11 ani, au voie să trăiască îndrăgosteală, dor, teamă și dezamăgiri. Și au nevoie de asta pentru că numai așa pot fi pregătiți pentru relațiile pe care le vor avea în viață. În plus, tot așa se exersează și relațiile de prietenie, cu schimbări, cu dezamăgiri, cu împăcări, cu trădări și tot ce mai vine din asta… știți și voi cum e! Totul se învață prin exercițiu, iar dacă nu fac aceste exerciții, atunci să nu ne mire rata divorțurilor sau numărul crescut de relații eșuate pe care le vor avea pe viitor, la maturitate. În plus, părinții nu pot pregăti chestia asta decât într-o mică măsură. Pot pregăti doar teoretic, ca să zic așa, dar partea practică ține de ei și mi se pare vitală.
Am înțeles atunci, la discuția despre camerele de filmare, că ei au nevoie de intimitate. Și au nevoie de intimitatea aceea adevărată, nu de ceva regizat, ca în ”The Truman Show”!
Ne-am obișnuit, chiar de când sunt mici, să le monitorizăm orice mișcare. Începem de la naștere când punem un monitor în cameră ca să auzim când plâng. Continuăm cu camere în case, mulți în ideea de a controla bona. Sau îi trimitem la grădinițe unde sunt monitorizați și putem oricând, de la birourile noastre de superadulți, să accesăm camerele și să vedem ce fac copiii noștri. În loc să stăm noi direct cu ochii pe ei, alegem niște extensii electronice de ochi care să nu-i piardă din vedere! Apoi, urmează discuția despre accesul lor la tehnologie, care e ceva extrem de grav, dar tot o facem - le dăm voie, dar - hei! noi o facem controlat - adică montăm tot felul de aplicații de control parental care să monitorizeze absolut tot ce fac ei cât timp folosesc un device. Plus că așa stabilim și timpul pe care îl pot petrece pe device. Totul e cu măsură, iar această măsură este setată tot de tehnologia pe care noi chiar ne bazăm, dar lor nu le spunem tot asta - lor le spunem că e nasol, e grav, e câh, aoleu, n-ai voie!
Haideți să o luăm un pic altfel, dar dacă e să o luăm așa, s-ar putea să nu putem judeca întocmai, pentru că noi nu am trecut prin asta. Noi nu am trăit în epoca tehnologiei și nu avem cum să vorbim din experiență. Noi nu am crescut cu camera pe noi, ca să zic așa. Noi am fost, pe alocuri, niște copii-buruiană care s-au descurcat să răzbată printr-un câmp de plante bune și vrejuri otrăvitoare. Nouă nu ne-au citit părinții mesajele pentru că nu aveau pe ce să le găsească, mesajele noastre nu aveau un suport electronic. Dar acum, vă rog, fiți sinceri, câți dintre voi le spuneați părinților chiar tot? Chiar și când ni se cerea să spunem, exista o parte pe care o țineam numai pentru noi. Se numește intimitate și fiecare om are dreptul la ea!
Și mai cred că generația actuală de adolescenți este prima generație care are nevoie acută de intimitate, mai mult decât oricând! Cu cât vom încerca să-i controlăm mai tare, cu atât vor găsi noi și noi metode să scape de controlul nostru, să nu vă îndoiți de asta!
Prin urmare, nu cred că reușita unei relații sănătoase și deschise cu adolescenții de azi este controlul securist pe care suntem încurajați să-l facem! Din contra, cred că e cazul chiar o să lăsăm un pic mai moale, să le dăm voie să încerce să fie și ei oameni, ca și noi, și să-i ascultăm mai mult. Iar dacă nu vorbesc, atunci ar trebui să încercăm să înțelegem ce vor să ne spună prin tăcerea lor. Să încercăm să intrăm cu forța în viețile lor, e tot un fel de viol, dar la alt nivel, care implică alte organe!